Mistreţi cu colţi de mii de euro, vânaţi sâmbătă de opt spanioli

O tăcere apăsătoare domneşte asupra pădurii. Frigul pătrunde în oase, înfige sute de ace în pielea feţei, pe mâini, dar nu faci o mişcare, ca să nu-i sperii.

Au apărut pe nesimţite, masivi şi negricioşi, mişcându-se cu o viteză şi silenţiozitate uimitoare printre trunchiurile copacilor. Duduitul copitelor se amortizează în zăpadă, îl simţi abia când ajung aproape şi vierul din fruntea turmei se opreşte să adulmece în aer pericolul care îi pândeşte.

Dacă mişti, dispar cu toţii într-o clipită, gonind în zigzag, pentru a-şi deruta urmăritorii. Simte ceva, pufneşte nemulţumit şi totuşi îi conduce mai departe, goniţi din spate de urletele gonacilor care se apropie. Mistreţii fug de mănâncă pământul, fug pentru viaţa lor, dar atunci se dezlănţuie sunetul de care ar trebui să se teamă cel mai tare – bubuitul glonţului care iese pe ţeavă.

Vânătoare la goană

“De glasul omului fug toate animalele. Omul e dracul”, spune Georgică Botoşan, unul dintre cei mai buni vânători ai Direcţiei Silvice Suceava, în timp ce păşeşte domol, calculat, prin zăpadă, însoţindu-i pe spaniolii veniţi la vânătoare. Gonacii, zeci de localnici din Marginea, răspândiţi în pădure, sub formă de evantai, sunt cei care alungă vânatul înspre vânători, care se aşează din 200 în 200 de metri. Urletele lor, menite să înspăimânte animalele, răsună în pădure, la depărtare. Din când în când, unul, plictisit să facă precum lupul, ori chinuit de pubertate, chirăie ascuţit, stârnind râsete înfundate printre vânători.

După un marş forţat prin pădure, ne aşezăm în posturile de observaţie, de unde vizibilitatea e mai bună. Ochii sunt aţintiţi spre zona din care se aud strigătele gonacilor, urechile sunt ciulite, simţurile sunt biciuite de frig şi de emoţiile aşteptării.

Nu ai ce căuta la vânătoare dacă nu eşti pregătit pentru aşa ceva. Acum e bine, că sunt “doar” –15 grade Celsius, dar vânătorii de lângă mine povestesc de nopţi petrecute la pândă, la –28 de grade Celsius, când era de ajuns să verşi o lacrimă de la crivăţ şi să îngheţe înainte să atingă pământul.

Cizmele sau bocancii impermeabili sunt obligatorii, la fel şi hainele cât mai călduroase. Spaniolii au pe ei ţinute speciale, uşoare, dar care nu lasă căldura corpului să se piardă şi nici frigul să intre. Mai mult, din oră în oră se opresc să mănânce ciocolată sau alte dulciuri, să le dea energie.

Un mistreţ răzleţ de ciurdă se apropie în goană – un punct negru care se mişcă rapid printre trunchiurile copacilor. E încă la distanţă mare de noi când cade la pământ, lovit de glonţul a cărui bubuitură încă mai răsună în pădure, ca un tunet. Picioarele din spate zvâcnesc din inerţie, după care încremeneşte. O lovitură bună este cea care omoară animalul din prima, nu îl chinuie.

Plus că un mistreţ rănit e mult mai periculos decât unul nevătămat – atingerea morţii îl transformă într-un monstru capabil să te sfâşie cu colţii de jos, ascuţiţi ca briciul. Colţii de sus sunt colţii ascuţitori, care de fiecare dată când închide şi deschide fălcile, îi ascut colţii de jos – trofeul râvnit de vânători, transformându-i în arme letale.

Alte împuşcături răsună curând în depărtare, de la vânătorii lăsaţi în urmă.

O scroafă cu cinci pui se apropie de noi. Vânătorii de la Direcţia Silvică nici nu se obosesc să ridice arma, ci stau liniştiţi, să o lase să treacă. În schimb ea ne simte, cu un grohăit scurt dă alarma şi schimbă brusc direcţia de mers, puii urmând-o orbeşte. Din păcate, se îndreaptă spre zona cu vânători spanioli. Unul dintre ei, tânăr şi neexperimentat, ridică arma şi trage, ochind scroafa. Nu o nimereşte, dar un pui de mistreţ cade în genunchi, ca secerat. Dar glonţul doar l-a “ras” pe lângă un picior, pentru că se ridică şi gonind speriat reuşeşte să îi ajungă din urmă pe fraţii săi. Vânătorul, ruşinat, coboară arma.

Grosul turmei de abia acum se apropie. În timp ce în dreapta mea împuşcăturile spaniolilor răsună tot mai des, în stânga, unde stă Georgică Botoşan, 18 mistreţi, mari, cu părul aspru sumeţit pe spinare, ca o creastă, gonesc din pădure, trecând speriaţi chiar pe lângă om, care stă nemişcat, în dreptul unui copac. Nu e vânătoarea sa, nici nu vrea să atingă arma. Nu trage decât când trebuie şi rar greşeşte ţinta.

“Când vezi mistreţul că vine spre tine, nu fugi. Stai locului. Când se apropie şi vezi că vine direct spre tine, aştepţi să ajungă aproape şi atunci faci o fandare şi îl laşi să treacă”, l-a instruit el, şugubăţ, pe un jurnalist venit la prima sa vânătoare de mistreţi.

E ultima goană. Când prin pădure se zăresc deja vestele fosforescente ale gonacilor, iar strigătele lor se aud tot mai aproape, e clar că vânătoarea s-a încheiat. Nimeni nu mai trage, să nu-i rănească.

De acum, grija tuturor e să adune leşurile din pădure, să le scoată la marginea pădurii, de unde sania trasă de cai le va prelua, pentru a le duce la focul de tabără, unde pe o masă încropită în grabă, sunt eviscerate. Carnea de mistreţ se strică mai repede decât orice alt vânat dacă nu este eviscerat la scurt timp de la împuşcarea sa.

Înainte de asta, este organizat tabloul de vânătoare, în care exemplarele împuşcate sunt aliniate, în vreme ce vânătorii profită de ocazie să se imortalizeze cu prada lor.

Pasiune costisitoare

După fiecare goană, e o perioadă de acalmie, în care gonacii se îndreaptă spre alte zone, de unde vor stârni animalele cu urletele lor, în vreme ce vânătorii se întâlnesc şi îşi povestesc aventurile, lăudându-se cu prada lor şi cu loviturile reuşite.

Pasiunea lor sângeroasă e una foarte costisitoare. Pe lângă costul echipamentelor necesare, al armelor, care în cazul celor cu pretenţii ajunge la zeci de mii de euro, chiar şi un foc de armă tras greşit îi costă între 25 şi 50 de euro, în funcţie de ţintă.

Şeful Biroului de Vânătoare din cadrul Direcţiei Silvice Suceava, Cristi Tomniuc, spune că, la mistreţi, pentru o femelă doborâtă au de plătit 200 de euro, în vreme ce de la masculi, în funcţie de trofeu (colţii armă, pe care îi iau vânătorii cu ei acasă), au de plătit minim 250 de euro, în vreme ce un vier bătrân, cu colţii lungi, de peste 20 de centimetri, îi poate costa şi peste 1.000 de euro, fiecare milimetru în plus fiind taxat cu câte un euro.

Carnea mistreţilor ajunge la centrele de procesare a vânatului şi adeseori pe mesele restaurantelor cu pretenţii, dar numai după ce e testată, să nu fie infestată cu trichineloză. Blana mistreţilor ajunge de obicei pe pereţii sau pe podelele celor pasionaţi de vânătoare, după ce e tratată, mai ales că miroase de-ţi mută nasul, chiar şi în pădure, când trec mistreţii pe lângă tine.

Într-o singură zi, sâmbătă, cei opt spanioli veniţi la vânătoare în pădurile Sucevei au împuşcat peste 20 de mistreţi, dar nu aveau de gând să se oprească aici, ci să revină şi a doua zi, iar dacă au noroc, să dea şi peste un lup - doi, un trofeu cu atât mai dorit de vânători, cu cât e mai dificil de obţinut.

Prietenie neobişnuită

Una dintre cele mai neobişnuite întâmplări pe care le poţi trăi la o vânătoare este cea a descoperirii unei prietenii ciudate, între vânător şi vânat.

Între două goane, pe când ne îndreptam spre un observator de vânătoare, siluete delicate au început să ne urmărească din pădure. Strecurându-se cu graţie printre copaci, două ciute au început să se apropie de noi, în vreme ce cerbul, suspicios, s-a tras mai în spate, pregătit să fugă.

Nemişcaţi, am lăsat căprioarele să se apropie. Curioase, au întins botul spre mâna întinsă, apoi, văzând că nu li se întâmplă nimic, au devenit şi mai îndrăzneţe.

S-au apropiat de vânători, mirosindu-i, studiindu-i cu privirea lor blândă.

Unul din ei, Ovidiu Niga, a sunat-o pe soţia sa: “N-ai să crezi cine e acum lângă mine. O căprioară! Uite, îmi fac poză cu ea şi îţi trimit”, a spus el şi apoi s-a pozat cu telefonul, în timp ce căprioara se uita curioasă, peste umărul său.

Celălalt vânător, Georgică Botoşan, care le ştie de mai demult, o mângâie pe spate pe cea mai prietenoasă dintre ele, botezată Felicia, în vreme ce pe a doua, Genoveva, care stă deoparte, mai temătoare, o cheamă imitând sunetele scoase de cerbi.

Pe rând, le netezeşte cu palma blana moale, catifelată, de pe gât şi spate şi pe când păşeşte agale, una din ele îl urmează, ca un animal credincios.

Uimiţi, spaniolilor nu le venea a crede ce vedeau, căprioarele să vină la vânător, nu să fugă de el, aşa cum ar trebui să reacţioneze şoarecele când dă cu ochii de pisică.

Pentru mulţi, vânătoarea nu e doar un sport sângeros, ci şi dragoste pentru natură şi respect pentru vânat.

„Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos... „

(Ştefan Augustin Doinaş, „Mistreţul cu colţi de argint”)