Gabriel Silviu Amurăriţei, un pionier al deltaplanismului sucevean

Concitadinul nostru Gabriel Silviu Amurăriţei, despre care scriam cu ceva timp în urmă că, începând din adolescenţă, şi-a canalizat energiile şi şi-a exersat capacităţile pe paliere extrem de diverse, de la inovare tehnică şi jocul de tenis, la paranormal şi pictură, este unul dintre pionierii deltaplanismului sucevean.

Deltaplanul

La sfârşitul anilor ’70, când Gabriel Silviu Amurăriţei era încă elev la Liceul Industrial Nr. 2. din Suceava, deltaplanismul (care a debutat oficial în România în anul 1981) era foarte puţin cunoscut.

Deltaplanul era prezentat ca fiind „o aripă fixă, mai grea decât aerul, care este purtată de pilot”.

Pasionat de tehnică, Gabriel Silviu Amurăriţei a citit primele informaţii despre deltaplanism (care se practica în lume ca sport aviatic) încă din anul 1978, în revista „Tehnium”, unde pilotul planorist George Craioveanu, maestru al sportului, prezenta, într-o serie de materiale destinate cercurilor tehnico-aplicative, primele schiţe pentru construcţia unui deltaplan.

Schiţele cu detalii constructive

La vremea aceea un astfel de aparat de zbor nu putea fi procurat în ţară din comerţ, ci trebuia construit de către cei pasionaţi, aşa că tânărul sucevean (care atingea atunci vârsta majoratului), având la îndemână schiţele cu toate detaliile constructive din rubrica „Aero Delta Club” din revista „Tehnium”, a început să-şi procure materialele necesare pentru realizarea deltaplanului.

Informaţiile din revistă erau detaliate, schiţele prezentând toate reperele, piesele şi subansamblurile aparatului de zbor „Vivat Delta” (un deltaplan pentru şcoală şi antrenament, cu o greutate de zbor cuprinsă între 19 - 23 kg, în funcţie de materialele folosite) construit de o echipă de ingineri sovietici.

Pasiunea constructivă

Aşa că, Gabriel Silviu Amurăriţei, în care s-a dezlănţuit pasiunea constructivă, a început să-şi procure din magazinele de profil şi (prin diverse şi sinuoase relaţii) din bazele de aprovizionare industriale şi de prin atelierele de producţie: ţeavă de oţel, şuruburi şi piuliţe cu sistem de asigurare la desfacere, cabluri şi, dintr-un magazin de textile, materialul pentru voalură (fâş impermeabil).

Când a trecut la execuţia reperelor constructive (care necesitau operaţiuni de tăiere a metalului, găurire...) a uzat de toate locaţiile accesibile dotate cu strung, maşină de găurit, etc: atelierul Institutului Pedagogic Suceava, atelierele de lăcătuşerie ale unor şcoli, atelierul mecanic al Întreprinderii de Reţele Electrice...

Primul „zbor”, doar câteva salturi, „o ţopăială”

A fost nevoie de câteva luni de zile pentru construirea primului său deltaplan, pe care l-a asamblat, în premieră, în curtea bisericii armeneşti „Sf. Cruce”, întrucât, într-una din clădirile din aceeaşi incintă, se aflau atelierele de practică ale Liceului „Ştefan cel Mare”.

Acolo l-a şi „probat”, deşi nu erau condiţii propice. Nu avea şi nu are nici acum ştiinţă ca în Suceava să fi fost precedat de altcineva în construcţia unui deltaplan. Pentru primul „zbor”, care a constat doar în câteva salturi, „o ţopăială”, aşa cum spune el, s-a deplasat (bineînţeles cu aparatul demontat, transportat în portbagajul maşinii tatălui său) pe dealurile din comuna Moara, din apropierea Mănăstirii Hagigadar.

Deltaplanul cu voalură roşie

Dar cum acest deltaplan nu-l satisfăcea pe deplin, urmărind în continuare revista „Tehnium”, a găsit planurile unui alt aparat, „Excelsior”, un deltaplan de antrenament şi performanţă din Clasa Standard, cu o suprafaţă portantă mai mare decât cea a aparatului anterior.

Cel de-al doilea deltaplan, pe care l-a construit din duraluminiu, era mai mare şi mai greu (35 kg).

Primele încercări de zbor cu acest aparat cu voalură roşie le-a făcut (fără să aibă vreun instructaj) tot pe dealurile din apropierea Mănăstirii Hagigadar. Minimele instrucţiuni de zbor însuşite din revistă au fost ulterior completate prin participarea la o tabără de deltaplanism organizată la Roman. A plecat cu aparatul construit de el, pe care l-a încercat în prezenţa altor deltaplanişti, dintre care unii aveau aparate procurate din străinătate.

Zboruri tot mai numeroase, pe distanţe din ce în ce mai lungi

Experienţa de la Roman n-a fost prea fericită pentru că aparatul, căruia nu i-a reglat bine centrul de greutate, s-a desprins cu greu de la pământ, s-a aplecat, s-a lovit de sol iar scheletul metalic s-a îndoit.

În ziua următoare l-a reparat, i-a făcut centrarea, dar când l-a pregătit de zbor timpul a devenit neprielnic şi nu a mai putut posibilitatea să-l testeze.

Încercările au continuat acasă, la Suceava, zborurile fiind tot mai numeroase şi pe distanţe din ce în ce mai lungi.

Zborul pe care-l consideră ca fiind cel mai reuşit pe distanţă lungă l-a făcut în anul 1980, când era deja student la Iaşi, pe dealul de la Tomeşti.

Deltaplanismul a fost pentru Gabriel Silviu Amurăriţei, vreme de mai bine de zece ani, o preocupare constantă.

Eu am fost constructorul, nu pilotul în această aventură

Gabriel Silviu Amurăriţei nu a participat la concursuri organizate, pentru că nu viza atât performanţa zborului, cât era cu precădere preocupat de construcţie, de realizarea tehnică a unui aparat de zbor cât mai bun.

„Preocuparea mea în acest domeniu - aşa cum spune el - a fost mai mult pe linie constructivă. Mereu mi-a plăcut să construiesc, să fac ceva cu propriile mele mâini. Eu am fost constructorul, nu pilotul în această aventură. Alţii n-au construit, dar au avut aptitudini şi performanţă în zbor”.