Poiana Orata, loc de închinare, în mijlocul munţilor

Urcând din Fundu Moldovei către culmile Obcinilor Bucovinei, printr-o vale săpată de pârâul Orata, se ajunge într-o poiană în care stresul dispare, lucrurile mărunte pălesc în faţa îngustimii văii şi a imenşilor arbori cocoţaţi pe culmi, iar călătorul este copleşit de o linişte purificatoare.

Înconjurată ca o potcoavă de culmile împădurite cu deschidere către răsărit, poiana adăposteşte Mănăstirea Orata. Cam în acest fel îşi începe manuscrisul un iubitor al credinţei strămoşeşti, suceveanul Alex Rotaru, care cu nădejdea că într-o zi va putea să scoată o carte cu acest loc binecuvântat de Dumnezeu – Orata, ne-a împărtăşit câteva lucruri despre trăirile sale, despre oamenii şi istoricul acestui loc de închinăciune.  

Schitul Orata din ’48, ridicat în amintirea soţiei

Mănăstirea Orata a fost construită pe locul unei troiţe ce se află acum în interiorul lăcaşului de cult. Poiana Orata, unde a fost ridicată mănăstirea, după cum ne-a povestit Alex Rotaru, în suprafaţă de 120 de hectare, a fost cumpărată de răzeşul Ştefan Liţu, care locuia în Benia. Acesta a împărţit poiana celor trei fiice ale sale, Ştefania - căsătorită cu Vasile Alverescu din Sadova, Reveca - căsătorită cu Traian Pomohaci din Fundu Moldovei şi Ileana – căsătorită cu Leon Ursescu. În urma unui vis, Traian Pomohaci, care locuia în singurătatea poienii doar cu cei şapte copii ai săi, începe pregătirile pentru construcţia unei capele în memoria soţiei sale, Reveca, care trecuse la cele veşnice la vârsta de 36 de ani. La îndemnul şi cu ajutorul rudelor, Traian Pomohaci demarează lucrările de construcţie a viitoarei mănăstiri Orata, în ziua de 15 octombrie 1948, pe cel mai bun teren care aparţinea familiei.

S-a lucrat numai în zilele de post

La construcţia mănăstirii au lucrat meşteri din Botuş, doar în zilele de post, fără a mânca „de dulce”. Un an mai târziu, pe 27 octombrie 1949, a fost sfinţită temelia, de către un sobor de şapte preoţi, iar în anul 1953 lucrările la mănăstirea Orata sunt încheiate.

Din datele adunate de Alex Rotaru, rezultă că „ctitorii acestui sfânt locaş sunt nevoiţi să mai aştepte încă un an până când Î.P.S. Sebastian Rusan, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, a primit încuviinţare de la autorităţile vremii să oficieze slujba de sfinţire a mănăstirii şi de întemeiere a vieţii monahale la Schitul Orata”.

Sfinţit de arhiereu, împreună cu un sobor de 13 preoţi

Pe 26 septembrie 1954, Î.P.S. Sebastian Rusan, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, în fruntea unui sobor de treisprezece preoţi, şi condus de un numeros alai, a urcat în poiana Orata, unde a sfinţit mănăstirea cu hramul „Adormirii Maicii Domnului”, şi l-a numit ca stareţ pe călugărul Protos Antim.

„Schitul a fost păstorit de călugări până în anul 1960, când comuniştii au demolat chiliile, au alungat călugării şi au interzis oficierea slujbelor religioase în biserica mănăstirii. Materialele rezultate din demolarea chiliilor au fost transportate în Cătunul Deluţ şi utilizate la construirea unei şcoli cu două săli de clasă, iar biserica şi o parte de bunuri au intrat în inventarul preotului Gheorghe Bateriuc, paroh în satul Botuş. Printre călugării care au vieţuit la sfântul locaş de pe Orata se numără şi părintele Cleopa”, ne-a mai povestit Alex Rotaru.

Gârbovit de durere

După închiderea mănăstirii, poiana Orata părea părăsită, animată doar de membrii celor trei familii, care s-au autoizolat de „ciuma comunistă”. Traian Pomohaci, ne-a mai spus Alex Rotaru, se gârbovise de durere pentru pierderea a trei copii şi închiderea locaşului de rugăciune. Când a simţit că nu mai poate răbda povara de pe suflet, acesta a lăsat gospodăria sa în grija Zaharei, primul său copil, care a îndeplinit şi rol de mamă pentru ceilalţi copii. Pomohaci – tatăl a plecat în pelerinaj la mănăstirile din zona Neamţului, iar, după anii “70, către mănăstirile româneşti din Grecia şi Ierusalim.

Pictură naivă

În anul 1973, „pustnicii” din poiana Orata au fost treziţi la viaţă de un fulger care a lovit turnul central al bisericii şi Icoana Maicii Domnului. S-a făcut o reparaţie sumară, iar, din anul următor, Traian Pomohaci a bătut drumurile către Câmpulung Moldovenesc, Suceava şi Iaşi pentru obţinerea aprobării privind reparaţia generală a mănăstirii.

„În anul 1975 s-au început lucrările de reparaţie, finanţate prin dania localnicilor. Pereţii interiori au fost căptuşiţi cu plăci de carton presat, pe care Vasile Bîrgovan, fiul lui Nicon şi al Zaharei, i-a îmbrăcat cu pictură naivă, stil ce constituie o raritate în pictura bisericească. Din anul 1976 şi până în anul 1990, în biserica mănăstirii Orata se oficiau maxim două, trei slujbe religioase pe an, de către preotul Enache Gheorghe, paroh în satul Botuş”, ne-a mai spus Rotaru.

Din 1993, schit de maici

În anul 1990, Î. P. S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a mers în poiana Orata pentru a redeschide mănăstirea şi pentru a-l tunde în monahism pe Traian Pomohaci, ajuns la vârsta de 90 de ani. „După intrarea în monahism, marele luptător pentru dreapta credinţă -  Traian Pomohaci”, ne-a mai spus Alex Rotaru, autorul viitoarei cărţi <Mănăstirea Orata - Lăcaş sfânt de închinare pentru toţi acei care îl caută pe Dumnezeu>, „îşi găseşte liniştea, trecând la cele veşnice în anul 1991”.

Ieromonahul Lucian Buga a preluat inventarul mănăstirii de la preotul Enache, fiind numit stareţ. S-a demarat construcţia de chilii şi a unui paraclis pentru oficierea slujbelor religioase în sezonul rece.

Din anul 1993, conducerea mănăstirii a trecut sub comanda Monahiei Eupraxia, devenind schit de maici. După acest an, activitatea mănăstirii a luat amploare şi s-a diversificat.

În afară de construcţiile pentru chilii şi a gospodăriei anexe, s-a trecut la renovarea bisericii şi înfiinţarea de ateliere de tâmplărie, croitorii şi broderie. În anul 1998 s-au terminat lucrările la paraclis şi s-au resfinţit biserica şi paraclisul.