Cocoşii de munte, cavalerii înălţimilor

Dacă nu ai fi în mijlocul pădurii, asudat de atâta urcuş pe munte, învăluit în negura nopţii, ai crede că sunetul care se revarsă parcă din cer e toaca unei biserici, vestind o rugăciune matinală.

Dar nu, e toaca pădurilor de munte, o minune a naturii, care poate fi auzită doar primăvara, începând din luna aprilie şi cel mult până la începutul lunii mai.

Bătaia cocoşilor de munte e un fenomen unic, încărcat de magie ancestrală, ritualul împerecherii fiind acelaşi de mii şi mii de ani, dar la fel de uimitor şi spectaculos.

Pânda la urs

Ajungem pe seară la Barnar, la o cabană a Direcţiei Silvice Suceava, situată la o aruncătură de băţ de susurul repede ale Bărnărelului, un afluent al râului Bistriţa, care dă un plus de savoare locului mângâiat de ultimele raze strecurate de soarele cufundat într-o găleată de nouri ce se vălătucesc în jurul său, grăbind noaptea. De jur împrejur, pădure cât vezi cu ochii, verdele brazilor punctând un desen bizar pe un goblen imens de arbori cu coroane ruginii, maronii, în vreme ce pe culmi petece de zăpadă se încăpăţânează să ţină iarna la munte.

Pădurarul, Constantin Creţu, îmi arată în cabană camera în care se odihnea Nicolae Ceauşescu când venea la vânătoare, în vreme ce, grăbit, îşi ia puşca pe umăr.

Ne aventurăm în adâncimile pădurii, cât se poate cu maşina, pe drumuri forestiere, când nu, pe jos, fără a scoate o vorbă şi cu ochii în patru după urşi, râşi sau alte animale sălbatice pe care prezenţa noastră le-ar putea deranja.

Înainte de asta, la coborârea din maşină, suntem nevoiţi să renunţăm la hainele uşoare, de oraş, şi să tragem pe noi cât mai multe haine groase, inclusiv două perechi de pantaloni, după cum ne sfătuieşte pădurarul, care e deja echipat de când s-a pornit la drum. Mi se pare amuzant să ne înfofolim de parcă am fi în toiul iernii, nu la final de aprilie, dar experienţa avea să-mi demonstreze cât mă înşelam.

Înaintând cu grijă, ajungem la un observator amenajat în pădure, într-un loc unde urşii îşi fac apariţia destul de des, pentru a se înfrupta din porumbul, mierea şi granulele aduse de pădurar cu mare greutate chiar şi în timpul iernii, când nămeţii erau de un metru.

Cu grijă, ne aşezăm la pândă în aşteptarea urşilor. Doi au apărut cu o seară înainte, dar în alte zile au venit chiar şi câte cinci.

Seara se lasă peste pădure cu paşi repezi, copacii par să se unească între ei, căpătând proporţii gigantice, o pădure neagră, ca-n poveşti, ce ascunde creaturi înspăimântătoare, în vreme ce frigul mă încolţeşte pe la coaste, strecurându-se parşiv către oase. Îl simt cum mă învăluieşte, în vreme ce sângele, toropit de nemişcarea pândei, îl lasă să-şi facă de cap.

Moş Martin întârzie să apară, cuprins poate de somn în bârlogul său, ori nemulţumit de vântul rece, cu iz de iarnă. Aşa că ne apucăm de poveşti vânătoreşti, spuse în şoaptă. Murmurul vocii ce curge molcom spre urechea mea aminteşte de întâlniri cu ursoaice cu pui, care îi zorea cu palme la fund, ca pe copii, să se depărteze de om şi să se caţere în copac, să fie în siguranţă; de cum a dat nas în nas cu ursul ce se înfrupta cu zmeură, de au ţipat unul la altul, speriaţi, ori de nopţile de iarnă, când urletul haitelor de lupi îţi băgă fiori în sânge.

Departe de lumea dezlănţuită

Într-un târziu, ne retragem la canton, unde un miros de cârnaţi rumeniţi la foc de lemne ne îmbie să intrăm mai repede, în vreme ce în şemineu trosnesc buşteni groşi cât trunchiul unui om, împrăştiind în jur o căldură binevenită.

Nu apucăm să dormim decât vreo două ore, că ceasul sună ora 03.00, să ne pregătim de plecare. Orbecăim prin cabană cu telefonul în mână, pe post de lanternă, ne îmbrăcăm în grabă şi bem cafeaua pe întuneric. Reţeaua de electricitate nu a fost extinsă până aici, deşi sunt oameni care trăiesc de zeci de ani la marginea pădurii, doar la lumina lumânării şi a lămpilor pe gaz.

Inclusiv pădurarul Costică, care ne e ghid spre locurile cu bătaie de cocoş de munte, a stat aici cinci ani, întâi singur, apoi cu nevasta, desprins de lumea conectată la televizor şi telefon, care aici e doar pe post de jucărie luminoasă.

Misterul de la Moara Dracilor

Cheia maşinii se învârte în contact şi motorul amuţeşte. Brusc, ne trezim învăluiţi în întuneric, în mijlocul pădurii, într-o tăcere atât de profundă încât un sentiment de nelinişte ţi se strecoară în suflet.

Nici o stea pe cer, nici un colţ de lună, doar beznă.

Înaintăm spre Moara Dracilor, tăcuţi, ezitând să tulburăm liniştea pădurii. Rar schimbăm câte o vorbă, în şoaptă, atunci când schimbăm direcţia sau trebuie sa facem câte o pauză. În rest, lumina lanternelor din palmă ne ajută să trecem peste obstacolele de pe drum, de la crengi la copaci prăvăliţi de vânt. Pe alocuri, unde iarna a uitat să mai plece, drumul e acoperit de zăpadă, în vreme ce în rest simţi sub tălpi pământul umed, clisos, străbătut uneori de pârâiaşe formate de topirea zăpezilor.

Tăcerea e înlocuită de duruitul apei în stâncă, la Moara Dracilor, pe care nu o vedem încă, dar o simţim ca pe o prezenţă vie. Aici, pârâul repede şi limpede ce străbate pădurea dispare, ca înghiţit de stâncă, pentru a ieşi cinci kilometri mai în vale, aproape de canton, unde pădurarul a amenajat un mic loc de popas, în dreptul căruia a pus şi un semn cu „Apă potabilă”.

„Au venit de la Apele Române, să vadă ce se întâmplă cu apa, de unde dispare ea în pădure şi când ajunge în vale. Au pus un colorant în apă şi a ieşit abia după o zi şi jumătate. Cine ştie prin ce cotloane sau lacuri trece ea prin munte, de călătoria ei durează 36 de ore ”, povesteşte Constantin Creţu.

Trubadurul codrilor

Oprim din când în când, odihnindu-ne pe câte o buturugă sau direct pe patul de muşchi, în vreme ce, la lumina lanternelor, aburi groşi ies din noi, direct prin haine.

Pe la cinci şi un sfert ajungem într-unul din locurile de bătaie a cocoşilor. Pădurarul îmi şopteşte că în cinci minute cocoşul va începe să cânte, încât orice mişcare ne este interzisă.

Cu o precizie de ceasornic, dintr-un copac aflat la câţiva paşi de noi, se aude o bătaie scurtă, ca două beţe lovite unul de altul, urmate de altele, când mai repezi, când mai lente, la fel de puternice, care răsună în pădure, precum toaca la mănăstire.

Bătaia se aude din ce în ce mai repede, după care melodia se schimbă, devine un tânguit al arborelui bătrân ce luptă cu puterea vântului, în timp ce cocoşul, cu gâtul întins, cu capul plecat într-o parte, spre soarele ce răsare, cu aripile răsfirate şi coada înfoiată, ca un evantai, îşi face chemarea de dragoste, rotindu-se mândru de penajul său colorat.

Tocatul, tocilatul şi tocilitul

O gotcă, femela cocoşului de munte, îl aude şi-i răspunde scurt “got-got”, la o distanţă de câţiva metri. Dar trubadurul dragostei nu e singur, are concurenţă, iar bătaia altor cocoşi de munte se aude ceva mai în vale.

Cântecul e reluat iar şi iar, răsună în pădure precum glasurile unor tenori, în vreme ce mierlele îi acompaniază cu triluri vesele, cu tonalităţi de soprană.

Fâlfâitul aripilor unui sitar, în calitate de spectator, se adaugă neobişnuitului concert din zori de zi.

Tocatul, tocilat şi tocilitul (ciripitul), cum sunt cunoscute cele trei faze ale cântecului cocoşului de munte, reveria erotică a acestor trubaduri ai codrilor, e urmată adeseori de lupte crâncene între gotcani, pentru gotcile care se adună la chemarea lor.

După nuntă, cocoşii îşi iau tălpăşiţa, ca trubadurii din vechime, să cânte prin alte locuri, lăsând femelele să crească puii, în vreme ce ei, cocoţaţi pe vârfurile arborilor cei mai înalţi, domină zările, păzind pădurea ca nişte regi ai păsărilor, de care şi vulturii se feresc, intimidaţi de înfăţişarea lor mândră, dar şi de puterea ciocului şi ghearelor.

Vânătorul vânat

Pânda cocoşilor de munte nu e nici ea lipsită de riscuri, după cum a simţit-o pe propria piele chiar pădurarul Costică, care ne-a îndrumat paşii spre locul de bătaie a gotcanilor.

“Într-un an, stăteam ascuns sub cetina unui brad şi urmăream bătaia cocoşilor de munte, când un cocoş s-a coborât din copac chiar lângă mine, în căutarea gotcii care i-a răspuns la chemare. Numai că nu eram singurul care îl urmăream. Când am mişcat piciorul, să nu-mi amorţească, numai ce am auzit din spate foşnit, m-am întors şi am văzut râsul care venea drept spre mine, probabil crezând că sunt cocoşul de munte. Am avut timp doar să mă răstorn pe spate şi să ridic picioarele sus. Râsul s-a aruncat asuprea mea, să mă sfâşie şi atunci l-am pocnit cu picioarele în cap, de a căzut la un metru şi ceva. S-a ridicat buimac, s-a mai uitat o dată la mine şi a dispărut în pădure”, povesteşte pădurarul Costică, care a învăţat să nu se teamă nici de urs, nici de lup ori alte creaturi ale pădurilor în care îşi duce cea mai mare parte din viaţă.

“Toate animalele se tem de om. Până şi dracu’ fuge de el”, spune el, amuzat. Cu toate acestea, ştie prea bine cât de periculoasă e o ursoaică ce-şi apără puii, un urs deranjat din bârlogul său ori un mistreţ furios. În general, animalele fug de om, dar nu şi când sunt încolţite.

Legenda cocoşilor de munte

Demult, la poalele munţilor Caucaz, trăia un negustor, care avea două fete atât de frumoase încât nu le lăsa să iasă din casă, de teamă să nu le piardă. Totuşi, doi tineri s-au strecurat în grădina lor, într-o noapte cu lună plină şi au dat o serenadă cu care au cucerit inimile fetelor.

Fetele au ieşit pe furiş din casă să-i vadă pe cei care le-au încântat cu muzica lor, dar au fost pe dată furate de cei doi, care au venit cu ele în Nordul Moldovei, unde şi-au găsit de lucru la o mănăstire.

La o sărbătoare, la care au coborât din munte şi oierii, printre păstori se aflau şi doi tineri chipeşi, cunoscuţi prin partea locului drept "prinţii munţilor".

Aceştia le-au observat imediat pe frumoasele surori şi au căutat să le intre în graţii, până când au reuşit să le atragă spre pădurea din apropiere.

Tinerii ruşi care le-au furat de la casa lor le-au văzut când fugeau, s-au luat după ele şi aşa s-a încins o bătaie între cei patru cavaleri, care, lovindu-se cu pumnii şi cu pietre, au stropit iarba din jur cu picături de sânge.

Dintr-o dată cerul s-a întunecat şi trăsnetele au împrăştiat mulţimea, iar ca din senin s-au ridicat nişte stânci, asemănătoare unor chipuri de om, care şi astăzi poartă numele de "Cei Doisprezece Apostoli".

O voce puternică a făcut să răsune munţii şi a băgat spaima în oameni: "Pentru ca v-aţi bătut în apropierea acestui sfânt lăcaş, nu sunteţi vrednici să vă numiţi oameni. De azi înainte veţi trăi în păduri întunecoase, transformaţi în păsări şi veţi cutreiera munţii în căutarea găinuşelor perechi, pe care, dacă nu vă vor răpune fiarele sălbatice, le veţi întâlni o singură dată, primăvara”.

Apoi un fulger a brăzdat cerul şi în văzduh s-au ridicat nişte păsări de mărimea unui cocoş, care de atunci s-au numit "cocoşi de munte". Unii dintre ei s-au îndreptat spre codrii întunecaţi, alţii spre păduri de mesteceni, iar alţii, buimăciţi, au fost luaţi de vânt şi au trecut prin norul de gaze toxice de deasupra Munţilor Căliman, căzând asfixiaţi pe câmpul care de atunci se numeşte "Cimitirul păsărilor".

Din acele vremuri, de când sângele cavalerilor a fost vărsat pentru frumoasele fete, în jurul mănăstirii au răsărit copăcei cu flori roşii purpurii, denumite bujori de munte sau smârdarul Carpaţilor, şi care, atunci când înfloresc, în această perioadă a anului, acoperă povârnişurile munţilor cu flăcări purpurii.