Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
“Natura este arta lui Dumnezeu cel Veşnic”, spunea Dante Alighieri, creatorul “Infernului”. O parte din veşnicia sa a transmis-o în plantele create, care, pe lângă faptul că ne furnizează oxigenul necesar vieţii, ne fac şi viaţa mai plăcută.
Nu degeaba, oriunde am sta, la casă, la bloc, la o pensiune sau hotel, dacă ieşim la o plimbare în oraş sau în parc, peste tot întâlnim cel puţin un arbore ornamental sau tufe de gard viu, care, pe parcursul anului, farmecă privirea cu verdele lor, iar, de la caz la caz, şi cu flori parfumate şi culori aprinse, de la galbenul hipnotizant al forsiţiilor, care înfloresc primăvara, înainte de a le da frunzele, până la roşul aprins al gutuilor japonezi.
Descălţarea arborilor şi carapacea vegetală
Mii şi mii de brăduţi, înalţi de-o palmă, înşiruiţi în linii drepte, ca nişte soldăţei bine antrenaţi, se întind în faţa ochilor, un covor de ace, de un verde crud, care sfidează anotimpurile cu a lor forţă regenerativă.
Ceva mai încolo, la fel de bine orânduiţi, doar ceva mai răsfiraţi, ca să nu se stingherească reciproc, alte mii de molizi, cu vreo doi ani mai răsăriţi decât brăduţii, şi-au învelit tulpinile în frunze ruginii, pentru a se feri de îngheţ.
Pe alte parcele de teren, doar cei care le îngrijesc ştiu că sub scoarţa groasă de copac, aşezată pe sol ca o imensă carapace împletită, se ascund mlădiţe de arbori, prea slabe să reziste gerului şi zăpezilor fără o protecţie serioasă.
În alte zone, pământul, din care răsar tulpini firave de viitori arbori, e acoperit cu o plapumă călduroasă de rumeguş fin.
“Sunt măsuri necesare contra fenomenului de încălţare-descălţare”, îmi spune şeful pepinierei Izvor, Vasile Carpiuc, care mă lămureşte mai departe – “E la fel ca la şosete, care ne protejează de frig la picioare. De la îngheţ, se întâmplă să rămână cu rădăcinile dezgolite, şi atunci se usucă”. Explozia de verde din interiorul pepinierei e uimitoare.
Conifere cu frunza căzătoare şi arborii albaştri
Într-un colţ al pepinierei ce se întinde pe 7,3 hectare, într-un fel de ţarc metalic, se află “micuţii” brazi argintii care au deja forţa de a se descurca pe cont propriu, adică în ghivece, separaţi de semenii lor cu o distanţă ce le permite să îşi formeze coroana.
Acestora le ţin companie alte tipuri de arbori ornamentali, plantaţi tot în ghivece – tisa cea mereu verde, simbolul perenităţii, grămăjoare de buxus, cu ale lor frunzuliţe ovale, de un verde lucios, folosite îndeosebi pentru garduri vii, dar şi o mulţime de ienuperi pitici, feriţi de frig sub un strat generos de rumeguş.
Prinşi la mijloc în atâta verde, copăcei cu ramuri asemănătoare celor de brad, doar că acele lor sunt de un roşu – ruginiu, ca atinse de pârjol, fac nota discordantă.
“Aşa e laricea. Aceasta şi chiparosul de baltă sunt singurele conifere cărora le cad frunzele iarna”, mă lămureşte şeful pepinierei, uşor amuzat de surprinderea mea.
La fel de uimitor e să vezi mici arbori albăstrii, lucind metalic, ori chiparoşii galbeni, ce atrag privirile ca nişte flăcări apărute din senin, din adâncurile pământului.
Fiecare plantă de aici are propria poveste, propriile cerinţe şi pretenţii, care, dacă nu sunt îndeplinite la timp de cei care le îngrijesc, pot fi fatale.
Tocmai de aceea, în fiecare perioadă a anului sunt îndeplinite anumite proceduri, care presupun chiar şi mutarea miilor şi miilor de puieţi, unul câte unul, de pe parcelele alocate lor în ghivece, apoi din nou pe alte parcele, până când, în final, pot fi folosiţi la împădurirea unor terenuri părăginite sau la înfrumuseţarea unor parcuri, grădini şi spaţii verzi de prin judeţ, şi nu numai.
Toate aceste proceduri complicate le explică inginerul silvic Valeria Florescu, responsabil de regenerarea pădurilor la Ocolul Silvic Gura Humorului, cu atâta pasiune, de parcă ar vorbi de copiii ei.
În fapt, asta şi sunt milioanele de tulpini care se întind pe suprafeţe mari cât vezi cu ochii. Sunt copiii pădurii, ai naturii, iar aici e creşa lor, locul în care sunt protejaţi şi îndrumaţi să crească bine, viguroşi şi sănătoşi, pentru a se putea întoarce apoi în natură, să împădurească munţii, dealurile şi câmpiile, dar să ne facă şi viaţa mai frumoasă, prin prezenţa lor, aproape de noi, în mijlocul oraşelor sufocate de prea mult beton şi asfalt.
Anual, de aici, de la pepiniera Izvor, peste 500.000 de puieţi de arbori se întorc în natură, cu ei fiind împădurite sute de hectare de teren.
Principele cu rădăcini adânci în istoria Moldovei
Conştient de importanţa pe care o are natura, copacii, florile şi gardurile vii cu care ne înconjurăm şi cu care dăm un plus de culoare vieţii, reprezentantul uneia dintre cele mai vechi familii nobiliare din România, care a dat şi doi domnitori ai ţării, principele Şerban Dimitrie Sturdza a parcurs sute de kilometri pentru a ajunge aici, la pepiniera Izvor.
“Cum domeniile mele din Sinaia şi casele familiei nu mi-au fost restituite, am fost nevoit să îmi fac o vilă nouă la Slănic-Prahova. Acum încerc să înfrumuseţez terenul cu spaţii verzi şi aici am găsit nişte exemplare de brad argintiu care mi-au plăcut”, a mărturisit prinţul Sturdza, pe care l-am întâlnit întâmplător la pepinieră, pe când încărca în maşină 18 exemplare de picea pungens, varietatea argenteea, de peste 1,5 metri, pentru creşterea cărora au fost necesari aproape zece ani de îngrijire.
Urmaş al domnitorului moldovean Mihail Sturdza (aprilie 1834 - iunie 1849), principele Sturdza pare să nu uite nici un moment originile sale nobile. Se comportă normal, fără a încerca să epateze prin gesturi sau vorbe, dar din discuţie sunt nelipsite elemente legate de istoria familiei sale, de crezurile lor nobiliare, de tradiţiile păstrate aproape cu sfinţenie, de sute de ani, ca pe un reper al normalităţii.
A renunţat la viaţa în Occident, pentru a fi acasă, în România, chiar dacă există încă o mulţime de aspecte care îl nemulţumesc, de la faptul că proprietatea nu e respectată cu adevărat, până la sărăcia cruntă în care se zbat o mulţime de oameni pe care i-a cunoscut aici.
Asemeni brazilor care l-au încântat în aceste locuri, are rădăcinile adânc înfipte în istoria acestui popor şi ţine fruntea sus, mândru de originile sale şi de faptul că familia din care se trage a dat oameni de valoare, care şi-au pus pecetea asupra dezvoltării ţării şi a destinelor românilor, de-a lungul câtorva secole.
Pădurea din palmă
Nu totul e acoperit de verdele copiilor de arbori sau de cel al arbuştilor care vor înfrumuseţa curţile pensiunilor şi locuinţelor din zonă sau chiar din întreaga ţară. Brazde lungi, trase cu o precizie matematică, răscolesc pământul, lăsându-l să respire după un sezon de producţie. Sunt terenurile lăsate în odihnă, cele care au dat generaţii de brazi, molizi sau fagi, iar acum sunt lăsate câte doi-trei ani să îşi recapete vigoarea necesară. Asta nu înseamnă că sunt lăsate în paragină, ci sunt în continuare prelucrate şi cultivate cu mazăre, care îmbogăţeşte solul cu azot, pregătind mutarea de noi puieţi în pământul reavăn.
Între timp, mii de puieţi de arbori, de înălţimea unui deget, firavi ca un fir de iarbă, împânzesc solarele pepinierei, alcătuind covoare de verdeaţă, protejate vara de căldură prin mutarea în subteran, într-un beci răcoros, iar iarna de ger, cu folii care împiedică vântul, dar lasă să ajungă la ei căldura soarelui cu dinţi.
Îngrijirea lor e un procedeu de durată, foarte migălos şi pretenţios, pentru că, atât soarele, cât şi gerul le ard vârfurile, oprindu-le creşterea.
Sunt atât de mulţi, adunaţi laolaltă în covorul de brazi, încât, dacă ai lua de acolo un petec cât o palmă, ai avea acolo o întreagă pădure.
Pentru a creşte arbori şi arbuşti ornamentali, trebuie să-i cunoşti. Să le ştii numele, oricât ar fi ele de încurcate pentru urechea unui profan – Juniperus sabia, Camaecyparis lawsoniana, Thuja accidentalis, Juniperus squamata, Taxus media, lanix decidua, Juniperus pfitzeriana... Iar dacă mai iei în calcul şi zecile de varietăţi apărute din aceste specii – var Alumii, var Van Pelt’s Blue, Var Sentinel, var Blue Carpet, var Blue Alps, var Blue Star, var Tamariscifolia, var Aurea, var Columnaris şi multe altele, la care limba se împleticeşte fără voie, îţi dai seama că, pentru a face asta e nevoie de dedicaţie, de iubire, ca pentru copiii de la grădiniţă, unde educatoarele le învaţă numele, le cunosc slăbiciunile şi preferinţele, ştiu cum să îi liniştească şi cum să-i facă să asimileze noi cunoştinţe şi să descopere lumea din jurul lor.
E o muncă în care nimeni nu vine să-ţi spună un “mulţumesc”, în care copacul care a crescut practic în mâinile tale nu îţi poate răspunde la zâmbet, dar îţi poate face inima să crească atunci când îl vezi ajuns la maturitate, înfrumuseţând lumea în care trăieşti.
