Majoritatea VIP-urilor Sucevei ar fi fost astăzi cetăţeni obişnuiţi, preocupaţi de aprovizionarea pentru sărbători, bătutul covoarelor şi descoperirea locurilor în care „se dă ceva”, dacă nu ar fi fost Revoluţia din decembrie 1989. Şanse reale de ascensiune socială ar fi avut primarul de Suceava, Ion Lungu, şi preşedintele PSD Suceava, Gavril Mîrza, care aveau şi aspiraţii în acest sens.

 

Lungu: apartament în Burdujeni, video şi televizor Saturn

Înainte de Revoluţie, Ion Lungu era căsătorit, avea un fiu de 2 ani şi locuia într-un apartament de două camere în Burdujeni. Fiu de oameni gospodari, însurat cu o fată cu multă zestre, a avut posibilitatea să-şi aranjeze apartamentul după standardele ridicate ale vremii: covoare persane, mobilă care atunci a costat 40.000 de lei, video şi televizor Saturn, e drept, alb-negru, dar cu jocuri electronice.
„Sâmbăta venea câte o familie de prieteni cu câte o casetă video, stăteam la film, la un pahar de votcă Smirnoff procurată prin cunoştinţe, de la vamă, şi o friptură de pasăre, că aveau părinţii şi socrii, la ţară. Cafea nu prea aveam, la modă era nechezolul pe care îl luam de la polonezi, de la gară”, îşi aminteşte Ion Lungu.
În 1989 era tehnician la Combinat, la resurse umane, şi student în anul V la fără frecvenţă, era membru PCR şi era bine văzut şi apreciat de colegi şi şefi.
„Eram apreciat ca om serios şi un tânăr de perspectivă”, spune Lungu. După absolvirea facultăţii urma să fie transferat pe un post corespunzător studiilor şi avea mari şanse să acceadă într-o funcţie de şef. Era în Combinat de dimineaţă, de la 6.30 până cel puţin la 15.30, dar de multe ori îl prindea seara la muncă.
Dacă nu era Revoluţia, spune Ion Lungu, cel mai probabil, în 22 decembrie 2009 ar fi venit de la serviciu, ar fi ieşit la bătut covoarele, apoi ar fi dat prin casă cu aspiratorul Ideal cumpărat de la ruşi, iar seara, de la 8 la 10 s-ar fi uitat la televizor şi după încheierea programului s-ar fi culcat. După sărbători ar fi început deja să se gândească la concediul din vară, de minim şapte zile, la mare, la Eforie, cu bilet prin sindicat. Apreciază că decembrie 1989 i-a adus libertate de mişcare, posibilitatea de a vedea lumea şi de a nu-l mai urmări nimeni dacă merge la biserică. Pe lângă asta, i-a mai adus funcţia de director la Ambro, două mandate de primar de Suceava şi două funcţii de preşedinte de filială de partid, una la PNL şi alta la PD-L.

 

Mîrza: în 1989 era deja la a treia Dacie

O poziţie bună şi şanse de ascensiune a avut şi liderul PSD Gavril Mîrza. În 1989 avea 40 de ani, facultatea a urmat-o la fără frecvenţă, era şef de CUASC la Todireşti, avea o casă cu trei camere în Cajvana, era deja la a treia maşină schimbată, o Dacia albă cu care circula o duminică da şi una nu, că altfel rămânea fără permis. Avea în casă tot ce-i trebuie, inclusiv Telecolor, în concediu mergea la Herculane sau la Felix, la băi, cel puţin zece zile pe an. Înainte de sărbători obişnuia să se asocieze cu patru-cinci prieteni şi să plece după vin, la Focşani sau la Buzău. Scoteau din beci canistrele albe şi albastre, de 20 de litri, le puneau în portbagaj şi porneau la drum. Când se întorceau, prima grijă era să mute vinul din canistre în sticle.
Petrecerile cu prietenii aveau loc în sufrageria casei de la Cajvana, cu vin de producător şi ţuică de casă, cu preparate din porc făcute acasă şi brânzeturi. În 1989 se pregătea să se mute la Suceava, copiii erau de dat la şcoală şi a făcut cerere de apartament în oraş.
„Urma să mi se repartizeze un apartament de la primărie, cred că tot cel pe care l-am primit în 1990, pe strada Rezervorului. Eu mergeam la Direcţia Agricolă, încă nu ştiam unde va lucra soţia. Ca economist, oricum aveam mai multe posibilităţi. Îmi doream avansarea, eram membru PCR, dar ca să ajungi director îţi trebuia un dosar foarte sănătos, or eu aveam o problemă, pentru că se ştia că tata ar fi simpatizat cu partidele istorice”, ne-a povestit Gavril Mîrza. După Revoluţie a condus administraţia judeţului timp de trei mandate şi acum este senator de Suceava.

 

Flutur: căsătorit şi cu un copil din studenţie, stătea la coadă la lapte câte patru ore

Preşedintele Consiliului Judeţean Suceava şi al PD-L, Gheorghe Flutur, avea o şansă imensă să emigreze la rudele din Germania, dar nu este foarte sigur că şi-ar fi dorit asta. Spune că înainte de 1989 nu s-a gândit să plece definitiv din ţară, dar crede că este foarte posibil să nu mai fi rămas mulţi ani în România comunistă.
„În vara lui 1989 am fost în concediu în Germania, am stat o lună şi m-am întors. Probabil că, în timp, ne-ar fi luat în Germania familia noastră de acolo, nu ştiu. Nu voiam să plec definitiv, aveam aici copiii, părinţii... Poate acum eram în Germania, nu rămâneam inginer silvic la Gura Humorului. Nu ştiu”, afirmă Gheorghe Flutur.
La 29 de ani avea un apartament cu trei camere în Gura Humorului şi o Dacie pe care montase un motor Diesel adus din Germania. Cu ajutorul părinţilor şi rudelor din străinătate, la Humor avea un standard de viaţă mulţumitor.
S-a căsătorit din anul I de facultate şi primul copil l-a avut din studenţie. „Eram student la Braşov şi stăteam la coadă la lapte cel puţin patru ore, pentru băiat. Fiica mea s-a născut când eram în anul I de producţie”, deapănă Gheorghe Flutur.
Ca inginer silvic stagiar a fost trimis la Darabani, în judeţul Botoşani, dar n-a stat până la sfârşit. Şi-a dat demisia şi a venit acasă, la Suceava, cu emoţii că s-ar putea să fie obligat să plătească pentru durata de stagiu neefectuată.
„Dacă nu era Revoluţia probabil că eram în meseria mea, făceam muncă de teren şi umblam după hoţii de lemne. Era multă muncă şi întotdeauna mi-am luat foarte în serios meseria. Cu prietenii reuşeam să mă mai întâlnesc de sărbători, dar destul de şters”, povesteşte el.
Anii de libertate i-au adus două mandate de senator de Suceava, unul de ministru al Agriculturii, şef de filială la două partide- PNL şi PD-L şi vicepreşedinte la nivel naţional la PD-L. Este şeful administraţiei judeţene şi a fost şeful campaniei electorale pentru preşedintele ţării.

 

Popescu: şi-a vândut treningurile de Zimbru ca să strângă bani să fugă în Germania

Prefectul de Suceava, Sorin Arcadie Popescu, era în 1989 elev în clasa a XII-a la Liceul Silvic din Câmpulung Moldovenesc. Fiu de pădurar gospodar din Stulpicani, în Câmpulung stătea în gazdă, ca să înveţe, la o bătrână, într-o cămăruţă care avea un pat, un dulap şi o masă. Ascultător de Europa Liberă, împreună cu tatăl său, nu avea în cap decât să fugă în Germania, mai ales după ce doi dintre prietenii săi părăsiseră ţara clandestin. Altfel, se vedea pădurar, cu facultate sau nu, cu o casă, o maşină şi o familie obişnuită.
Dorinţa de a pleca din ţară a devenit şi mai puternică după ce în clasa XI-a a participat la un concurs internaţional de poliatlon silvic, în Polonia. A fost fascinat de echipajul din Germania Democrată, în primul rând pentru că elevii păreau a face echipă cu profesorii lor, ceea ce în România nu se întâmpla.
„Germania mi se părea locul ideal de viaţă. Voiam să plec acolo, deşi intenţionam să urmez o facultate sau să lucrez ca pădurar în sector. La concursul din Polonia am mers patru elevi români, doi din Suceava, doi din Bistriţa, eu şi colegul meu pe paşaportul unei profesoare. Înainte de a pleca, ne-au dat adidaşi albi, din aceia făcuţi la Timişoara, şi şapte treninguri de la Zimbru, în diferite culori. După concurs le-am vândut colegilor echipamentul şi cu banii pe care mi i-au dat şi de la concurs am pornit prima mea afacere serioasă. Deci puteam să fac bani ca să fug din ţară”, povesteşte prefectul râzând.
Înainte de a ajunge la Varşovia pentru a se îmbarca în avionul pentru Bucureşti, echipajul din România a oprit pentru cumpărături într-un orăşel de unde Sorin Popescu a cumpărat de toţi banii postere cu sportivi şi artişti şi imprimeuri care se fixau pe pânză cu fierul de călcat.
„Aveam o valiză de imprimeuri, abia puteam s-o ridic de jos. Când am ajuns la cămin am început să imprim tricouri pentru colegi şi am făcut o grămadă de bani. În Polonia, ceilalţi şi-au cumpărat câte o pereche de blugi şi câteva mărunţişuri. Eu mi-am cumpărat în Câmpulung, cu ce am câştigat, trei costume de blugi şi mi-am dus prietenii la restaurantul BTT, unde le-am dat de băut Ricadona. A fost prima dată când am făcut bani fără efort fizic”, râde Sorin Popescu.
Munca fizică este asociată pentru el cu vacanţele din liceu, pentru că aşa făcea bani, pe care părinţii nu-i contabilizau când începea anul şcolar. Era îndrăgostit de o fată din sat, pe care o cunoştea din clasa întâi, cu care s-a şi căsătorit ulterior. După Revoluţie nu s-a mai gândit nici măcar o singură dată să plece definitiv din ţară. Acum are 38 de ani, a fost director al Direcţiei Silvice Suceava şi de un an prefect al judeţului.

 

Zarojanu: petreceri cu rom Havana, tartine şi chifteluţe

Subprefectul de Suceava Angela Zarojanu se „descurca” bine înainte de 1989. Deşi nu era suceveancă, având o fire sociabilă şi comunicativă, şi-a făcut relaţii în cel mai important sector: vânzătoarele. La carne, la haine, la librărie, la cantina partidului, la farmacii, aşa că dacă „se băgau” mărfuri rare- ciocolată la magazinul Adolescentul, hârtie igienică sau vată era printre primii care afla şi reuşea să cumpere. Avea şi bijuterii de aur- un lănţişor de aur, cercei şi un inel cumpărat de la ruşi şi verighetă cumpărată de o mătuşă de la un bişniţar din Cluj.
Nu avea bani la CEC, cât câştiga se ducea pe traiul zilnic, cărţi şi excursii. A reuşit să plece de trei ori în excursii în Germania Democrată, Ungaria şi Cehia.
„Ne pregăteam tot anul pentru asta. O dată am reuşit să fac rost de două batoane de salam de Sibiu cu vreo patru luni înainte să plecăm. Le păstram şi ne tot uitam la ele, dar nici nu am gustat măcar, ca să le avem în excursie. Am plecat prin URSS şi la vamă ruşii ne-au aruncat la container toată mâncarea, că era nu ştiu ce carantină. A fost groaznic să văd cum aruncă salamul de Sibiu”, povesteşte Angela Zarojanu.
În 1989 avea 32 de ani şi era inginer proiectant la IRE, într-un colectiv pe care îl apreciază ca extraordinar. A venit printr-un transfer facilitat de faptul că era membră de partid, la Suceava de la Dorohoi, împreună cu soţul ei, cu care s-a căsătorit în facultate, din anul IV. Sâmbăta la prânz mergea cu colegii şi prietenii, vara la Arcaşul, la bere, iarna la Naţional, la o ciorbă de burtă. Frecvent se vizitau acasă, la sfârşitul săptămânii. Meniul era cam acelaşi: tartine cu brânză frecată cu unt de casă sau margarină, ceapă şi boia, chifteluţe cu carne sau fără şi fel de fel de rulade, cu multe legume, rom Havana de la Alimentara, ţuică, eventual chiar din producţie proprie, din alambicul de apartament. Ştia să gătească şi toamna dădea recital la conserve şi murături.

 

Prima trusă de machiaj, adusă de un tâmplar care a lucrat în Libia

Ca să-şi înscrie fiul cel mare la Şcoala Generală Nr. 3, din cauza arondării elevilor la şcoli în funcţie de domiciliu, a trebuit ca o cunoştinţă care stătea pe strada Mărăşeşti să-l ia în spaţiu. O amintire puternică i-a lăsat ziua în care un tâmplar pe care îl cunoştea tatăl său s-a întors de la muncă din Libia şi a venit la ei acasă să le arate ce a adus de vânzare.
„Eu şi sora mea ne-am cumpărat truse de machiaj, trei bucăţi de Lurex şi baticuri cu fir, era ceva de vis. Mai târziu, în studenţie, ne cumpăram din cămin ţigări Assos, BT şi Kent şi blugi”, spune Zarojanu.
Pantofii şi-i lua din Bucureşti, când avea delegaţii, cu 325 şi 375 de lei de la Casa de modă Venus şi cu 425 Guban. Era mândră de covorul de Cisnădie, pe care i l-au cumpărat părinţii de la Bucovina cu 8.000 de lei, de televizorul alb-negru Temp şi de frigiderul Zill, cu congelator mare, să poţi depozita carne mai multă, dacă se întâmpla să prinzi momentul când se dă. Asculta Vocea Americii şi comenta la serviciu cu colegii, fără să fi încercat vreodată un sentiment de teamă, că ar putea-o turna la Securitate.
Visa cu ochii deschişi să călătorească în străinătate şi dacă nu se întâmpla Revoluţia, era şi astăzi inginer la IRE, locuia tot într-un apartament cu trei camere în centru, nunţile copiilor le-ar fi făcut, ca toată lumea, la restaurantul Bucovina şi nu ar mai fi avut nici un fel de vise. Singura metodă de a avea un oarecare control asupra sarcinilor era cezariana, deoarece după două operaţii cezariene era voie de făcut avort.
„Orice întârziere era o nenorocire, simţeai că înnebuneşti, mai ales că după 1987 chiar era o problemă să mai creşti un copil. Te gândeai la mâncare, la spaţiu, cu cine o să stea”, afirmă Angela Zarojanu, care mai spune că în anii de înainte de 1989 a contat foarte mult colectivul în care a lucrat.
„M-a salvat că am lucrat la IRE, într-un colectiv tânăr, cu oameni inteligenţi şi cu un director extraordinar. Inginerul Mustaţă a fost cel care ne-a ajutat să traversăm mai uşor acea perioadă cumplită”, a precizat ea. Anii post-decembrişti i-au adus funcţii politice la vârf în ApR şi PNL, un mandat de viceprimar de Suceava şi două de subprefect.

 

Onofrei: cel mai bun doctor de cai de la Muşeniţa până la Ulma

A ratat o funcţie de ministru, dar dacă nu era Revoluţia nici nu s-ar fi putut gândi că ar ajunge vreodată până aici. Senatorul Orest Onofrei stătea în Rădăuţi, într-un apartament cu două camere proprietate personală, avea o Dacie verde şi o casă la Marginea, era căsătorit şi avea un copil. Era medic veterinar la Herghelia Rădăuţi, pe funcţia de şef de compartiment zootehnic. Era cunoscut ca cel mai bun doctor de cai, de la Muşeniţa până la Ulma, ceea ce îi permitea şi să-şi petreacă toate concediile la mare, la Venus, pe cont propriu, la hotel.
Nu visa decât să călătorească în străinătate, a făcut cerere să fie lăsat să plece de două ori la Cernăuţi, o dată în SUA şi de două ori în Germania, dar i s-a aprobat abia în 4 ianuarie 1990, când a fost chemat să i se dea paşaport. Nu a fost membru PCR pentru că după anul I de facultate s-a trezit să spună că are obiecţii la statut, respectiv că nu acceptă materialismul dialectic şi istoric. Acesta a fost motivul pentru care nici măcar în UTC nu a fost primit.
În absenţa Revoluţiei, putea să rămână cel mai bun doctor de cai din zona Rădăuţi sau, eventual, să se reprofileze în constructor de case, meserie pe care a învăţat-o de la tatăl său. Dosarul de la Securitate, pe care şi l-a văzut în acest an, i-a arătat însă că probabilitatea la fel de mare era să ajungă la puşcărie şi încă pentru ani mulţi.
„Cred că în 1990 aş fi fost arestat. În noiembrie 1989 am avut a treia punere sub observaţie din partea Securităţii şi din cele zece puncte, cel mai grav era că se aprobase instalarea de tehnică operativă acasă, la serviciu, la părinţi şi la socri. Ultima notă dată de surse în dosarul meu era că în decembrie 1989 Securitatea poate să stea liniştită deoarece eram cu piciorul în ghips, după un accident la călărie, din 15 noiembrie. Este o notă extrem de sinistră, dacă se materializa”, a spus Orest Onofrei.
Acesta a mai arătat că, după ce a cerut aprobare să meargă la Cernăuţi, a fost taxat nu numai că poate dăuna siguranţei statului în Vest, ci şi în Est. „Şi cu ajutorul prietenilor, eram suspectat ca fiind duşman al regimului”, a mai spus Orest Onofrei.
După Revoluţie a fost preşedintele PNŢCD Suceava, apoi al PNL şi lider la PD-L, a fost şeful medicilor veterinari suceveni, a fost ales deputat, apoi prefect, subprefect, senator şi săptămâna trecută a fost nominalizat pentru o funcţie de ministru. A renunţat după ce i s-a aruncat în faţă vinovăţia unui accident de care justiţia l-a absolvit.

 

Iordache: fericit cu prietenii la o bere Bucegi, un whist şi cu un bilet prin sindicat la Eforie

Preşedintele social democraţilor din municipiul Suceava, Virginel Iordache, ar fi fost şi astăzi doar un profesor de liceu, cum era şi la 30 de ani, la Liceul Industrial nr.1. Însurat din anul II de facultate, la 30 de ani Iordache stătea într-un apartament de trei camere în cartierul George Enescu, avea pe jos covoare de Siret şi la geamuri perdele de Paşcani, aragaz Flamura şi frigider Arctic, plus televizor Telecolor.
În fiecare sâmbătă ieşea cu prietenii la o bere Bucegi, la 4,75 lei jumătatea şi cu cinci, şase sticle de bere puteau să stea de vorbă o noapte întreagă. Jucau Whist şi Renţ, discutau politică şi spuneau bancuri. Nu era nici unul din grup membru de partid şi nu aveau inhibiţii.
Concediile le petrecea la Neptun sau Eforie Sud, cu bilete prin sindicat, că erau mai ieftine, şi când se întorcea îşi aducea benzină în canistre. Fără revoluţie, era şi acum profesor, dar probabil nu la un liceu în Burdujeni. „Pe atunci niciodată nu mi-am dorit mai mult”, afirmă Iordache.
Schimbarea de regim i-a adus postul de adjunct la Inspectoratul Şcolar, de două ori şi preşedinţia filialei municipale a celui mai mare partid din ţară, mandate de consilier local şi judeţean şi aspiraţiile sale nu se opresc aici, nici politic, nici profesional.
Pentru toţi cei menţionaţi, Revoluţia din decembrie 1989 a însemnat o cotitură fundamentală, niciodată visată, dar asumată sub tăvălugul istoriei. Acum au putere şi bani, stau în vile elegante, se deplasează în maşini cu şofer şi îşi fac concediile în străinătate. Nu i-am întrebat şi nici ei nu au spus dacă viaţa pe care o au acum este echivalentă cu împlinirea unor vise de acum 20 de ani.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Ce-ar fi fost azi VIP-urile Sucevei, dacă nu era Revoluţia.

Comentarii