Câtă muzică încape în două ore?

Cei care au apucat armata obligatorie, îşi amintesc cu siguranţă vorbele prin care caporalii îi trezeau pe soldaţi doar ca să se „dixtreze”, noaptea, de „n” ori: „Bă, un deştept doarme într-o oră cât un prost în trei zile!” Parafrazând zicerea asta adâncă rău, ai zice că Berti Barbera şi Nicu Patoi, doi deştepţi, au cântat în două ore cât toţi proştii (care au inundat scenele şi media patriei) în întreaga lor existenţă, oricum inutilă.
Vreau să spun că dincolo de ineditul formulei de spectacol (cel puţin pentru scena românească), adică un om cu chitara şi altul vocal şi percuţie, atât selecţia pieselor interpretate cât şi calitatea prestaţiei au fost excepţionale. Pe Nicu Patoi mărturisesc că îl ştiam doar din rarele-i apariţii TV în band-ul lui Ştefan Bănică, precum şi din povestirile lui Bobby Stroe, admirator devotat al acestuia. După ce l-am urmărit vineri seara la „Vox”, locul unde de la o vreme se petrec toate evenimentele muzicale din urbe, am devenit şi eu fan de-al lui. Ba cred că şi Sandrinio care, pe la o bucată, mi-a pus o întrebare-şoc: „Eu nu-s specialist, da’ nu-i aşa că Patoi ăsta le cam ştie cu chitara?” Da, da şi iar da. Le ştie rău. E din tagma unor Ochescu, Chifiriuc, chiar Dan Aldea (prietenii – cei bătrâni – ştiu de ce!). Cât despre dragul meu (pardon: al nostru!) Berti, ce să-i reproşez altceva decât că e... absolvent de „Petru” şi nu de „Ştefan”!? Calitate în care a avut grijă să-i trimită din timp o invitaţie şi doamnei profesoare Tecuceanu, al cărei elev favorit a fost. Mi-a spus-o chiar ea, pe hol, înainte de spectacol.
Muzicianul (adică vocalistul, percuţionistul, muzicuţistul şi marele promotor al Muzicii) Berti Barbera a fost doar el însuşi, adică perfect. Vreau să spun că şi până acum era bun, dar de o bună vreme încoace şi-a „educat” vocea în aşa măsură încât nu poţi, obiectiv, să nu-l consideri printre cei mai buni vocalişti din toată istoria muzicii noastre. În plus faţă de cei mai mulţi dintre cei foarte buni, poate aborda genuri şi piese de o diversitate năucitoare, de la samba la rock’n’roll, de la „light music” până la rădăcinile pe care le tot caută (zice el) dar pe care le-a găsit de mult (zic eu), adică blues şi rhythm and blues. Ca atare, cei doi coloşi (nu, nu-i prea mult spus) ne-au încântat cu piese exclusiv clasice de la Hendrix la Led Zeppelin şi de la Police la Beatles, unele lipite două câte două, de la normalul „Cross Town Traffic” / „Hey Joe” ale lui Jimi Hendrix până la halucinanta combinaţie „Eleanor Rigby” (Beatles) – „Billy Jean” (Michael Jackson). Dacă ar fi să zic ce mi-a plăcut mie mai mult şi mai mult, atunci m-aş opri la „Wish You Were Here” (Pink Floyd) şi, desigur, „Summertime Blues” a lui Eddie Cochran.
Dacă vreţi să aflaţi cu adevărat cine este Berti Barbera în afara scenei, urmăriţi, vă rog, pe PLUS TV, „Dansul pe sârmă” de mâine seară, de la ora 18. Veţi descoperi o fiinţă absolut fascinantă. Iar spectacolul de la „Vox”, tot acolo, dar mai încolo, între Crăciun şi Anul Nou. A fost o sărbătoare care trebuie strecurată printre sărbători.