Între glorie şi decădere nu este decât un mic pas. Marcel Bidirel, fost judecător în Suceava, ştie poate cel mai bine ce înseamnă să fii sus de tot şi apoi să te prăbuşeşti până în fundul prăpastiei. Povestea lui de succes s-a sfârşit în butoaie de alcool, iar din omul invidiat de un oraş întreg a mai rămas doar o umbră.

 

Bidirel, omul care împărţea dreptatea în sălile de judecată de la începutul anilor ’70, îşi păstrează oareşce eleganţă şi când este la băut. Cravata nu-i lipseşte din dotare, pantalonii sunt curaţi, doar şapca i-a luat locul tradiţionalei pălării. Pentru oamenii care se grăbesc pe stradă pe lângă el, acest om mic de statură nu spune nimic. Doar cei mai în vârstă îi cunosc povestea. Una începută cum nu se poate mai frumos, dar care s-a terminat în alcool. Acum trăieşte cu mama sa, o femeie în vârstă de 83 de ani.
„Singurul lucru de care-mi pare rău de la viaţa asta este că am jignit-o pe mama şi i-am îngreunat viaţa. În rest, nu regret nimic”, mi-a mărturisit ieri, la o terasă din centrul oraşului.
Cârciumile au fost locul său preferat o viaţă întreagă, iar în faţa unui pahar de rom, „nea Marcel” a acceptat să-mi povestească despre mărirea şi prăbuşirea sa.

 

La un pahar

L-am abordat pe stradă pe fostul judecător şi l-am întrebat dacă ar fi dispus să discutăm. Iniţial, m-a privit suspicios, dar după ce i-am spus cine sunt a fost de acord să ne aşezăm la un pahar de vorbă. Pe terasa din centrul oraşului l-am întrebat ce doreşte să bea şi mi-a spus că un rom. „100 de rom”, a completat. Chelnerul i-a transmis că are interdicţie de a-l servi, dar în final s-a învoit. I-a adus doar 50 de grame de rom. Nu am mai apucat să spun ce fel de rom, pentru că chelnerul îi ştia deja tabieturile lui „nea Marcel”.
Fostul judecător s-a dovedit un partener de discuţie destul de maleabil. Nu s-a cramponat de trecutul său, şi a fost coerent în exprimare, chiar dacă uneori s-a mai repetat.
Sincer să fiu, mi-a dat impresia că trăieşte din nostalgia anilor când era pe val, respectat de tot oraşul, de la muncitorul de rând şi până la şeful Miliţiei.

 

Un caş, ţuică de Dumbrăveni şi 7-8 Bălceşti

Culmea ironiei, căderea i s-a tras de la un cioban, pe care, zice el, voia să-l ajute să scape mai ieftin dintr-un dosar de înşelăciune.
„Să mă gândesc bine. Vreo 7-8 Bălceşti (n.r. – bancnote de 100 de lei care aveau chipul lui Nicolae Bălcescu şi care circulau pe vremea regimului comunist) am luat de la cioban şi un caş. Şi nişte ţuică de Dumbrăveni, că ciobanul era de acolo”, şi-a amintit senin fostul judecător.
Aproape firesc, afacerea s-a perfectat într-o crâşmă. „Şura Dacilor”, un local demolat între timp şi care era în zona actualului sediu al BCR, a fost locul pierzaniei pentru Marcel Bidirel.
Acolo şi-a cheltuit o bună parte din banii luaţi ca şpagă în dosarele pe care le soluţiona şi tot acolo l-a cunoscut pe ciobanul care l-a „turnat”.
„L-am cunoscut la o macheală. Banii i-am luat la crâşmă, iar caşul şi ţuica mi le-a adus acasă. Când au venit miliţienii să mă ia, unul dintre ei era coleg de pahar cu mine. Mi-a zis: <Nea Marcel, nu am ce face>. M-au luat din birou de la serviciu şi eu am recunoscut tot”, mi-a mărturisit partenerul de discuţie. Pentru el, ziua când s-a terminat totul nu va putea fi ştearsă niciodată cu buretele: 13 mai 1976.

 

Celebritatea l-a terminat

Din negura anilor şi aburii alcoolului, Bidirel îmi spune că totul i s-a tras pentru că ajunsese prea celebru în târg şi oamenii îl invidiau. Şi acum această teză îi persistă, şi i-a fost întărită de-a lungul timpului de cei cu care a stat la băut. Printre ei şi ciobanul, ultimul mituitor al judecătorului Marcel Bidirel.
„Mi-a spus că a fost pus să mă toarne. Acum vine în fiecare an să-mi aducă ţuică. Nu am fost supărat pe el niciodată”, mi-a spus Bidirel, detaşat cu totul de trecut.
Nu-şi mai aminteşte exact câte dosare a blătuit, dar crede că mai mult de 15 nu au fost. „Din acele dosare nici măcar unul nu a fost revizuit”, este mulţumirea pe care o afişează aproape ostentativ când vorbeşte de acea perioadă neagră din viaţa sa.

 

La Bucureşti, cu avionul, pentru beţii

Bidirel a rămas celebru prin Suceava pentru călătoriile sale la Bucureşti. Şi nu oricum, ci cu avionul. Drumurile spre capitală pe calea aerului au început în septembrie 1975. La acea vreme erau două curse spre Bucureşti, una dimineaţă şi cealaltă după-amiază, iar în avion se bea mult whisky.
„Stewardesele erau foarte frumoase şi nu puteai să nu bei cu ele. Tu nu te-ai îmbătat niciodată în avion?”, m-a întrebat interlocutorul.
În Bucureşti spune că avea un loc anume unde trăgea, la restaurantul „Bistriţa”, de vizavi de Hotelul Intercontinental. „Când intram pe uşă, chelnerii ştiau din prima şi veneau cu dubla de Johnny Walker”, mi-a zâmbit fostul judecător.
„Nea Marcel” spune că drumurile spre Bucureşti au început dintr-un anumit motiv. „Îmi bănuiam soţia că mă înşeală. Am luat bani pentru dosare şi am plecat la Bucureşti să mai schimb mediul, să văd alte feţe”, este justificarea celebrelor zboruri.

 

Avea totul şi a pierdut

În acei ani, Marcel Bidirel avea de toate. O funcţie râvnită de multă lume şi în care se ajungea extrem de greu, bani şi o femeie frumoasă. „Miss Suceava”, cum îi place s-o numească. Când a cunoscut-o era elevă, la Liceul „Ştefan cel Mare”, acelaşi pe care l-a urmat şi el. S-au căsătorit la scurt timp şi au fost fericiţi o vreme.
Sâmburele de îndoială sădit de un chelner, cine altul putea s-o facă?, cum că soţia se iubeşte cu altul, a fost picătura care a umplut paharul. A avut o perioadă de 9 luni, între septembrie ’75 şi mai ’76, în care şpaga devenise o obişnuinţă pentru el, la fel ca drumurile spre Bucureşti.
L-am întrebat dacă îşi găsise şi el pe cineva la Bucureşti. A negat categoric. „Nu sunt curvar. Am lipici la femei, dar nu sunt curvar”, s-a apărat „nea Marcel”. După condamnare, în timp ce se afla în puşcărie, a primit citaţie să se prezinte la proces. Soţia divorţa de el. Din viaţa frumoasă nu mai rămăsese nimic.

 

Banii din mită, doar pentru distracţii

Îşi aminteşte cu greu ce salariu avea în calitate de judecător. Crede că vreo 2.400 de lei, dar nu bagă mâna în foc. Îi ajungeau pentru cel mult un drum la Bucureşti. Aşa că a acceptat mita pentru a avea ce cheltui.
Din acei bani negri nu s-a ales cu nimic. Nu şi-a cumpărat nici măcar un aragaz.
„E o chestie de bun simţ. Cum să-mi fac mobilă din banii ăia? Am avut o regulă, să nu-mi fac nimic din bani furaţi. Erau buni doar pentru distracţie”, mi-a spus Bidirel.

 

Condamnat la 8 ani şi 6 luni de închisoare

Procesul care a urmat după reţinerea sa a fost public. L-au judecat colegii de la Tribunalul Suceava (n.r. – Bidirel lucra la Judecătoria Suceava), iar recursul a fost la Bucureşti. A primit 8 ani de închisoare şi un spor de 6 luni. „Am avut un cârnat de acuzaţii. Toate numai despre dosare aranjate şi luare de mită”, mi-a detaliat Bidirel motivele pentru care a ajuns în boxa acuzaţilor.
Nu a stat însă decât 3 ani, 3 luni şi 28 de zile. A ieşit pe 11 septembrie (stranie coincidenţă) 1979. Nimic nu mai era ce a fost însă. S-a angajat ca jurist la Uniunea Judeţeană a CAP-urilor şi răspundea de zonele Zvoriştea, Zamostea, Adâncata şi Hânţeşti. Nu a rezistat prea mult. Vreo 6 luni şi ceva, după care şi-a dat demisia. A preferat să trăiască „liber profesionist”, aşa cum o face şi acum, la 63 de ani.

 

Nu regretă puşcăria

Îmi spune că nu regretă anii de puşcărie şi nici faptul că a luat mită. Pare convins că nu a făcut nici un rău nimănui. În anii de detenţie a trecut prin mai multe puşcării, printre care Rahova şi Jilava. Ultima locaţie a fost Penitenciarul Botoşani. Aici, îmi spune, devenise iubit de deţinuţi, dar şi de comandanţi, care îl chemau în birou pentru a trage câte o băută.
„Numai fraierii nu ştiu să trăiască. E valabil şi afară şi în pârnaie”, mi-a mărturisit Bidirel.
După povestea vieţii sale, tind să cred că aceasta a fost filosofia după care s-a ghidat întreaga viaţă.

 

Lucrează şi pentru un rachiu

Pentru a-şi câştiga rachiul zilnic, „nea Marcel” munceşte uneori. Îi ajută pe amărâţi cu consultaţii juridice. Le mai face câte o acţiune, pentru că avocaţii din ziua de azi sunt scumpi şi le cer oamenilor şi câte 20 de milioane de lei vechi.
„De unde să dea omul atâţia bani? Vine la mine omul, îmi dă câţiva lei şi îl ajut. Uneori o fac şi pentru un rachiu. Uite, chiar astăzi trebuia să vină unul la mine, la ora 9.00. Nu a mai apărut, nu ştiu de ce, dar o să apară”, s-a liniştit singur Bidirel.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cu fostul judecător Bidirel, între o cafea şi un rom.

Comentarii