Pe culmile munţilor Călimani, acolo unde pătura de nori pare să fie doar la o aruncătură de băţ distanţă, iar de jur împrejur vezi doar o mare de verdeaţă, an de an are loc un spectacol de o frumuseţe rară. Din loc în loc, pe versanţii stâncoşi, arşi de soare, măturaţi de vânt, scăldaţi de ploi şi îngreunaţi de omătul iernii, pete întinse, de culoare sângerie, decorează munţii, sfidând stâncile golaşe.
Acolo unde nici măcar brazii nu rezistă condiţiilor aspre, ci se usucă, arşi de un foc nevăzut, bujorii de munte se încăpăţânează să crească pe un sol total neprimitor, pe fiecare boţ de pământ adunat de ploi şi vânt în spatele unei pietre sau înfipt între rădăcinile jnepenişului care se întinde ca o plasă de protecţie printre roci.
Pâlcurile de bujori, cocoţaţi în zone unde nici nu te aşteptai să îi găseşti, alcătuiesc adevărate grădini suspendate, o minune a naturii, care poate fi admirată doar pentru scurt timp, de la jumătatea lunii iunie până spre finele acesteia.

 

Râul de sânge

Ca să ajungi pe tărâmul magic al bujorilor de munte, trebuie să treci mai întâi prin Ţara Dornelor, cu ale sale aşezări străvechi, precum Neagra Şarului şi Gura Haitii, străbătute de un râu ce îşi povesteşte singur istoriile recente.
Localnicii îi zic „Neagra”, pentru că apele sale au un aspect întunecat, posomorât, clipocind nemulţumite de întâmplări doar de ele ştiute.
Proverbul “apa trece, pietrele rămân” a căpătat aici o semnificaţie aparte – pietrele de râu sunt roşii, ca şi cum peste ele ar fi curs un val de sânge. Ele stau mărturie rănilor provocate de om munţilor, prin exploatările miniere.
Aici, omul a mutat un munte. L-a ras ca pe un castel de nisip, ridicat pe plaja mării, l-a golit de mineralele sale, apoi l-a abandonat în braţele mamei natură, să încerce să îi dea din nou viaţă.
Acum, din fosta exploatare minieră Călimani nu au rămas decât nişte ruine triste şi un munte cu vintrele dezgolite.
Cariera de exploatare a sulfului se vede de pe munţii din jur ca o rană imensă, din care s-a scurs sângele ce a înroşit pietrele râului şi a pârjolit copacii crescuţi pe margine. Îi vezi pe alocuri, pâlcuri uscate de brazi, de culoare cenuşie, arşi de la rădăcini, fantome ale unui trecut în care muntele hrănea sute de familii de mineri.

 

Trandafirul munţilor

Poienile înroşite de bujori de munte se găsesc abia spre vârful munţilor, la altitudini de peste 1.700 de metri. Acolo e patria smârdarului, cum i se mai spune din popor acestei plante care creşte în tufe pitice, dar de o frumuseţe deosebită, care nu poate fi admirată în altă parte, pentru că nu creşte decât în zona alpină.
Frumuseţea florilor sale, care emană un miros şi o aromă asemănătoare vişinelor, dar şi raritatea sa, face ca smârdarul să fie o plantă ocrotită de lege, chiar dacă şi astăzi sunt încă locuri în care este cules pentru a se face din el dulceţuri, siropuri şi băuturi alcoolice.
Primele tufe de bujori de munte le-am văzut de departe, cocoţate pe marginea unui povârniş încărcat de pietre desprinse din munte, gata oricând să se prăvălească cu o forţă nimicitoare.
Dar priveliştea care te aşteaptă dacă te încumeţi să urci răsplăteşte din plin toate eforturile. Înconjurate de jnepeni, ca de o gardă de onoare, răspândite pe un covor vegetal care ţine în loc pietrele ascuţite care le simţi sub picioare, florile roz – vişinii se deschid în sute de bucheţele, zâmbind soarelui şi sfidând iarna care abia şi-a luat tălpăşiţa de pe munte.
Cu frunze mici, aproape ţepoase, dar veşnic verzi, şi cu tulpini aspre, călite de greutăţi, bujorii de munte se întind în poieniţe care pot rivaliza cu cele mai frumoase grădini. Nu degeaba sunt consideraţi trandafirii munţilor, deşi frumuseţea lor nu poate fi admirată mai mult de două-trei săptămâni pe an.

 

Drumul Mariei Tereza

Cu ceva timp în urmă, celor care exploatau Călimanii li s-a pus “pata” pe jneapănul care creşte răzleţ pe munte, motiv pentru care au pus oamenii să îi dea foc. Drept urmare, pietrele ţinute în loc de rădăcinile lor au început să se prăvălească, purtate mai ales de şuvoaiele de apă venite de pe munte, după cum povesteşte Gheorghe Pintescu, inginerul fondului forestier Vatra Dornei, ghidul nostru în drumeţia montană.
De atunci, nimeni nu s-a mai atins de micuţii arbuşti, care şi-au dovedit rezistenţa atât în faţa naturii, cât şi a omului.
Munţii par pustii, împovăraţi doar de păduri dese de brad şi de vegetaţia pitică care se caţără spre culmile lor. Cu toate acestea, urmele trecerii omului sunt vizibile peste tot, chiar de, în unele cazuri, par a fi doar legendă.
În dreapta noastră, versantul unui munte e brăzdat de drumul Mariei Tereza, vestita împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman, din care a făcut parte şi Bucovina, pentru o bună perioadă de timp.
“Bună treabă au făcut austriecii, uite ce bine e ales, ca orientare, şi cum a rezistat în timp! Se spune că pe aici venea împărăteasa să îşi verifice principatele pe care le avea în stăpânire”, povesteşte Gheorghe Pintescu.

 

Sufletul de gheaţă al Călimanilor

Surprinzător, dar cu cât urcăm mai mult pe trupul muntelui, panta se îndulceşte, iar peisajul sălbatic, cu pietre imense, clădite de natură după legile ei nescrise şi cu povârnişuri brăzdate de tulpini uscate, albite de vreme, ca fildeşul elefanţilor, e înlocuit de cel al unei stepe asiatice, arse de soare.
Numai că aici, iarba este albă de la atingerea de gheaţă a zăpezilor de sub care abia recent a fost eliberată.
Suntem în plină vară, ne-am pornit în tricouri, dar aici, pe culme, e o altă lume. Zăpada se aşterne molcom pe versant, lucind sfidător în soare, contrastând puternic cu verdele pădurilor care se zăresc ceva mai în vale.
E ca şi cum acel colţ de lume e guvernat de alte legi ale naturii - acolo nu contează dacă e iulie sau august, că în sate şi oraşe oamenii se topesc de cald, sau că ultima zăpada a dispărut în vale de luni bune.
Te simţi în vârful lumii, capabil să zbori cu privirea peste munţi şi văi, să simţi şi să vezi cum vara învăluie totul în jurul tău, mai puţin zăpada care ţi se topeşte în palme şi scârţâie sub tălpi.
Cu atât mai surprins eşti să vezi aici, în această atmosferă glaciară, gingaşele petale ale bujorului de munte, răzbind din stâncă, la doar câţiva centimetri de zăpada de sub care au ieşit, nu cu mult timp în urmă.

 

Armata greacă, doborâtă de o mică plantă

Frunzele bujorilor de munte (Rhododendron kotschyi, catalogat pentru prima dată de botanistul austriac Theodor Kotschy (1813-1866) şi de maghiarul Lájos von Simonkai) sunt cunoscute ca având acţiune narcotică şi afrodiziacă, în vreme ce florile sunt apreciate pentru calităţile lor curative.
Totuşi, în anumite cantităţi, planta este toxică şi intoxicaţia se manifestă prin greaţă, colici abdominale, afecţiuni ale sistemului nervos central şi chiar stop respirator.
Aşa se explică poate şi legenda doborârii armatei argonauţilor de o simplă plantă.
Grecii porniţi în căutarea Lânii de aur au ajuns în călătoria lor la poalele muntelui Colchis, unde au fost atacaţi de către triburile locale, pe care au reuşit să le înfrângă cu uşurinţă.
Totuşi, ei au avut de înfruntat un pericol mult mai mare, venit de unde nici nu se aşteptau. Înfometaţi, soldaţii s-au înfruptat cu lăcomie din mierea fagurilor unei stupării capturate de ei, dar la scurt timp după aceea, s-au prăbuşit, inconştienţi.
Xynofont, comandantul armatei greceşti, descria cele întâmplate:
"Nu exista nimic suspect acolo. Doar o grămadă de stupi. Toţi cei care au gustat din miere au leşinat pe loc. Erau atât de mulţi soldaţi prăbuşiţi la pământ încât ai fi putut crede ca eşti pe locul în care s-a purtat o bătălie. Însă nici unul dintre ei nu a murit. A doua zi au început să îşi recapete cunoştinţa, iar în ziua a treia şi a patra zi s-au ridicat pe picioarele lor".
Ulterior, grecii au descoperit ca mierea din care se înfruptaseră cu lăcomie era făcută din florile unor bujori de munte, flori înrudite cu azaleele.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Grădinile suspendate ale Călimanilor.

Comentarii