Sâmbătă seara, în acelaşi loc unde în urmă cu mai puţin de o lună avea loc concertul unuia dintre bluesman-ii cei mai importanţi din muzica anului 2009, texanul Lance Lopez, a venit rândul fantasticilor Nightlosers pe care, de vreo trei ani, nu i-am mai văzut decât pe la televiziunea publică. Ultima dată cântaseră la Suceava în iulie 2006, la o petrecere în aer liber, la restaurantul Brădet, mai mult dintr-o confuzie a organizatorilor, care-o băgaseră în deschidere pe una, Anda Adam, şi care probabil se aşteptau ca şi ăştia să „cânte” tot dintr-un CD player. Povestea o puteţi auzi chiar azi, la PLUS TV, la „Dans pe sârmă”, emisiune înregistrată sâmbătă, desigur, la Fălticeni.
Ei bine, ca orice grup adevărat, care se ocupă de Muzică, Nightlosers au fost mai buni decât acum 3, acum 5, acum 10 ani, când stârneau senzaţie cu rock’n’roll-urile şi blues-urile îmbunătăţite cu tot soiul de instrumente ciudate, de la ţambal şi solz de peşte până la frunză şi... cuc cu apă, d-ăla de la bâlci!
Dintre toate, Hanno Hofer nu mai foloseşte decât... magla, dar zău că şi asta sună mult mai bine acum decât oricând în trecut. Ceilalţi trei veterani („Barila” la bass, Jimmy „El Lako” – chitară, vioară şi Grunzo Geza - clape) au cântat şi ei cu mai multă poftă ca niciodată, „eroul” serii fiind Barila care, în ciuda unei grave afecţiuni la piciorul stâng (e motivul pentru care a cântat stând pe scaun) a venit pentru a nu rata întâlnirea cu fălticenenii care i-au văzut pentru prima dată, dar şi cu sutele de suceveni care îi iubesc atât cât merită. Noul sosit în grup este Claudiu, la tobe. Îl ştiţi, cu siguranţă: e domnul acela mare de tot, care rupe butoaiele când bate în ele alături de colegii de la... Sistem! Dacă aţi uitat, vă reamintesc: e absolvent de Conservator, secţia percuţie şi cântă ba cu restul de „butoiaşi”, ba cu Puiu Pascu (jazz d-ăla deştept!), ba cu Nightlosers.
S-a cântat tot ce trebuia: de la blues clasic la „Dragostea-i ca şi o râie”, de la rock’n’roll la... „Nu mai plânge, bebi” (!!), cu mult umor, cu Hanno purtând nişte ochelari de soare imenşi, cu lentile în formă de inimioare, cu Claudiu având pe cap o băsmăluţă când chiuia strigături populare ungureşti, cu Jimmy cântând cu vioara pe ceafă, la fel şi Hanno cu chitara, iar când şi-a pus şi Geza orga în spinare, ne-am spus că nu vedem bine. Peste toate, la monumentalul „Blue Suede Shoes”, ăla amestecat cu „Periniţa”, Hanno a zis „O piesă pe care până acum n-am mai cântat-o la Fălticeni” (unde veniseră pentru prima oară!)
... De unde şi concluzia: că vor mai veni, oricând sunt invitaţi, fiindcă au primit tot atâta iubire câtă au transmis în fiecare secundă a spectacolului lor, memorabil ca orice apariţie a „celui mai bun grup din istoria muzicii româneşti”, aşa cum i-a prezentat unul mic şi negru. Care şi el îi iubeşte fără frontiere şi semnează: