Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
La începutul veacului al XIX –lea, străzile Sucevei nu erau luminate pe timp de noapte.
Existenţa unui atelier de făclierie (aparţinând lui Constantin Pantazi, epitropul Bisericii Sf. Nicolae), menţionat la 1768, avea ca scop, aşa cum se consemnează, ajutorarea sfântului lăcaş.
Făclieria, după cum aflăm dintr-o „carte de volnicie” (din anul 1776, când Bucovina intrase deja sub administraţie austriacă), dată lui Constantin Pantazi de către Nagni, ispravnicul Ţinutului Suceava, era arendată şi „cine vor da venit mai mult bisericii acela să aibă voie a ţine făclierie”.
Cei ce ţineau făclieria erau îndrituiţi „să aibă a face lumânări de seu şi de ceară” şi, aşa cum se întăreşte în scris, „numai ei să fie volnici a vinde şi să dee havaetul bisericii”.
„Stâlpi, la distanţe potrivite, pe care vor fi aşezate felinare aprinse”
După jumătate de secol (1838), atunci când s-a instituit „Regulamentul privind modalităţile de stingere a incendiilor şi organizarea pompierilor în oraşul Suceava”, în câteva din articolele acestuia se făcea referire la locurile care, „în cazul întâmplării unui incendiu”, trebuiau luminate cu felinare.
Astfel, potrivit art. 12, fiecare proprietar era instruit „să-şi lumineze casa noaptea cu un felinar”, iar „fiecare posesor de fântână să lase nestânjenită folosirea liberă şi aceasta, la fel, să se lumineze cu un felinar”.
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 13 din acelaşi regulament, se impunea ca „transportul pe stradă de la fântâna publică a Şipotului să fie luminat în întunericul nopţii”, cu menţiunea că „pe strada ce duce la zisa fântână se vor ridica stâlpi, la distanţe potrivite, pe care vor fi aşezate felinare aprinse”.
„Având în vedere siguranţa şi tihna orăşenilor”
Abia la data de 5 ianuarie 1845 Primăria Sucevei primeşte de la Comisariatul Ţinutal Cezaro-Crăiesc o adresă cu privire la necesitatea introducerii iluminatului public stradal.
Textul, care porneşte de la premiza că „iluminatul străzilor în oraşe pe timpul nopţii, având în vedere siguranţa şi tihna orăşenilor, este foarte de dorit”, face precizarea că „din aceste avantaje convingătoare, a fost introdus deja iluminatul aici în ţară, chiar şi în multe oraşe mici, de autorităţi cu concursul comunelor”.
În acest sens, comisarul ţinutal, care îşi exprimă „speranţa că această binefăcătoare instalare poate fi făcută şi în Suceava, dacă pentru aceasta se va proceda numai cu prevederea şi economia necesară”, invită primăria urbei „să-şi dea părere bine chibzuită, până în 14 zile, în privinţa introducerii iluminatului în Suceava”.
“Lanterne stradale” cu ulei de cânepă şi “lămpi cu fotogen”
Primăria a chibzuit bine, pentru că în anul 1848 iluminatul public al urbei se făcea cu lămpi (“lanterne stradale”) care funcţionau cu ulei de cânepă.
Sunt menţionaţi şi doi lampagii ai oraşului (Toader Cosmaniuc şi Anton Curiş) care “curăţau şi supravegheau lămpile” al căror număr a ajuns în câţiva ani (1856) la 50 de bucăţi, lămpi care erau instalate pe străzile din zona centrală.
Pentru lămpile tip “Argond”, Primăria Sucevei procura “900 oca de ulei de ars”.
Potrivit regulilor stabilite de primărie, “în lunile de iarnă, când nu era lună şi este întuneric”, lanternele stradale ardeau 5 ore pe noapte, iar în celelalte luni ale anului ardeau 4 ore sau 3 ore şi jumătate.
În 1858, uleiul a fost înlocuit cu gaz de iluminat, cele 80 de “lămpi cu fotogen” fiind achiziţionate de la Carel Kraft din Viena.
Uzina electrică
La mai bine de două decenii după Timişoara, care a fost primul oraş al Europei continentale în care s-a introdus iluminatul electric stradal (1884), la Suceava s-a organizat licitaţia (1905) pentru construirea unei uzine electrice.
Din cele 12 firme ofertante s-a acceptat devizul Societăţii Unificate de Electricitate din Viena.
La 11 iunie 1906 se aprobă în Consiliul Comunal construirea uzinei cu “punerea grabnică în funcţiune la 10 octombrie 1907”.
Uzina electrică, construită în partea estică a oraşului, pe malul pârâului Cetăţii, a fost gata în luna februarie şi, aşa cum prevedea proiectul, dispunea de două motoare Diesel de câte 120 CP fiecare (cuplate prin curele la generatoare de 500 V), care puteau asigura un consum pentru 1320 lămpi electrice a câte de 55 W.
Zona de electrificare publică viza spaţiul cuprins între Biserica Sf. Dumitru, Piaţă, strada principală Francisc Iosif şi zona Gimnaziului greco-oriental (Gr. or. k.k. Obergymnasium) în apropierea căruia se afla şi una din staţiile liniei ferate urbane Iţcani - Suceava.
Stâlpi metalici din zăbrele, cu lampadare cu becuri incandescente
Contractul pentru construirea reţelei electrice s-a semnat în luna mai 1908, iar Primăria a fost nevoită să solicite un împrumut în valoare de 1.500.000 coroane (la Centralbank de Deutscher Sparkassen din Viena), bani necesari atât pentru lucrările de electrificare, cât şi pentru cele de canalizare, apeduct şi îndiguire a râului Suceava.
La 18 august s-au făcut primele probe la motoare şi în ziua de 12 octombrie 1808 s-a făcut “colaudarea” şi punerea în funcţiune a uzinei electrice.
Odată cu dezvoltarea uzinei electrice s-au realizat şi lucrările de canalizare şi apeduct, iar la 12 august 1912 s-a dat în folosinţă Uzina de apă, dotată cu trei electropompe, care realiza alimentarea cu apă a oraşului.
Uzina electrică şi cea de apă aveau împreună 45 de angajaţi şi consumau 329 tone motorină şi 12 tone de ulei pe an.
Oraşul avea acum o reţea aeriană pentru iluminatul public, alimentată la curent continuu, montată pe “stâlpi metalici din zăbrele”, cu lampadare cu becuri incandescente.
Lampagiii urbei
Prin prima acţiune de regularizare a străzilor oraşului (care a decurs până în anul 1858) s-au construit trotuare noi (ex: 1893 în faţa Bisericii Sf. Dumitru) şi s-au amplasat stâlpi cu felinare care funcţionau cu gaz de iluminat (lămpi cu fotogen).
Lampagiii urbei, care anterior avuseseră atribuţiuni cu privire la aprinderea, curăţarea şi supravegherea lanternelor stradale cu lumânări cu seu sau cu ulei de cânepă, se ocupau acum de întreţinerea noilor lămpi cu fotogen.
La 1860 erau menţionaţi trei lampagii.
Lămpile erau de trei tipuri: cu “arzător drept, ce aveau puterea luminoasă a 7 lumânări şi funcţionau 42 de ore”, lămpi cu “arzător rotund”, cu puterea luminoasă de 12 lumânări, care puteau funcţiona 28 de ore, şi lămpi cu “arzător rotund numărul 3”, cu puterea luminoasă a 18 lumânări, ce puteau funcţiona timp de 18 ore.
