Fost militar sucevean, şef peste bucătărie la mănăstire

La Mănăstirea Rarău, aflată sus, pe coclauri, în muntele cu acelaşi nume, între fasolea cazonă fiartă la cazan şi deliciosul borş călugăresc există o legătură specială. Un fost militar este acum şef suprem peste tot ce fierbe în oală.
Vasile Popescu, fratele care se ocupă de bucătăria mănăstirii, nu zice prea multe despre el. „E o poveste lungă. Ar trebui prea multe cuvinte”, spune modest. Este de loc din Stulpicani, dar ca maistru militar a stat mult timp în Suceava. Cu mănăstirea la care se află acum s-a întâlnit încă din copilărie, dar nu credea că va fi locul în care îşi va găsi cândva pacea şi un fel de nouă meserie.
„Vin aici de la 12 ani. Bunicul meu era apropiat de mănăstire. Îmi aduc aminte că am venit şi când era mănăstirea închisă, erau vremuri grele, iar părintele stareţ era paznic. Am ajuns seara şi au sărit câinii pe noi. Ne-au primit cu ceai şi pesmet. Era mănăstire săracă...pe urmă am mai venit pe la 17 ani. M-au chemat să fac nişte solzi de lemn pentru placat pe perete. Există şi acum acei solzi. Am lucrat vreo două luni aici şi pe urmă m-a luat viaţa pe val, n-am mai venit ani în şir, m-am apucat de militărie. M-am întors abia după ce s-a prăpădit soţia mea, după 36 de ani...Credeam că nu am chemare, dar părintele stareţ a insistat să vin. Şi am găsit aici liniştea”, povesteşte repede Vasile Popescu, parcă vrând să fugă de amintiri.
La mănăstire s-a făcut repede util, într-un mod în care probabil nici el nu se aştepta. Găteşte uimitor de bine, din ingrediente simple. Ai spune că şi din nimic poate face bucate gustoase. Oalele stau aliniate milităreşte pe plita uriaşă, fierb disciplinat şi le dirijează din când în când misiunea cu o învârtire rapidă de polonic. În jur e însă pace patriarhală şi o iconiţă veghează blând până şi lucrarea bucătărească.
„Asta cu gătitul nu e o treabă învăţată special. E un dar. A început încă de când eram acasă. Am făcut, ca tot omul, o tocană de cartofi şi s-a nimerit gustoasă. Asta fac şi aici, mâncare obişnuită, cum faceţi şi voi acasă”. Numai că oaspeţilor nu prea le vine să creadă. Invitaţii cer reţete, pentru că până şi mămăliga rece e ciudat de gustoasă, de parcă ar avea vreun ingredient secret.
„Dar nu e nici un secret. Atâta doar că nu folosim condimente din cele cu chimicale. La noi toate legumele le păstrăm în gospodărie, aşa cum sunt ele de la natură, curate, de cu toamnă. Numai cu ele gătim. Gustul mâncării e dat de legume. Şi poate de aerul curat care face oaspeţilor foame adevărată”, glumeşte omul timid.
Obştea Mănăstirii Rarău numără 18 suflete. Şi nu duce lipsă de oaspeţi. La fiecare sfârşit de săptămână sau înainte de vreo mare sărbătoare, Vasile Popescu găteşte pentru câte o sută de persoane. Cam atâţia oameni trec pragul sfintei mănăstiri, în căutarea liniştii şi rugăciunii sau măcar a unei vorbe bune ca un leac pentru suflet din partea părintelui stareţ Veniamin Baican. Străinii nu-s priviţi ca intruşi în sfântul loc. Este primit cu blândeţe şi înţelegere creştină orice drumeţ rătăcit. Şi nimeni n-a plecat de acolo vreodată neîmpăcat şi neomenit.