Printează articolul
Trimite e-mail
O familie îndurerată
Peste trei luni, Zânica ar urma să împlinească 37 de ani, dar îndoiala că ea ar mai trăi îi împiedică pe părinţii săi să îi ureze „La mulţi ani”, măcar în gând.
La cei 82 de ani împliniţi, pe Eleonora şi Nicolae, părinţii Zânicăi, gândul că nu ştiu nimic de fata lor de atât-amar de vreme îi macină mai rău ca o boală.
“Nu mai ştiu nimic de fata mea de 14 ani. Mă suna în toată duminica, mergeam la Poştă să vorbesc cu ea, lunar trimitea scrisori şi pachete. Apoi totul a încetat brusc. Am aşteptat să mă mai sune, să ne scrie măcar un cuvânt. Nimic...”, spune bătrâna mamă, ai căror ochi s-au uscat de câte lacrimi a vărsat, cu gândul la fata ei.
Când a plecat de acasă, prin 1995, Zânica a lăsat în urma sa doi copii, un băiat de 5-6 anişori - Bogdan, prea mic să meargă încă la şcoală, dar şi o fetiţă de 5 luni, Erika Rosemarie, care nu a avut cui să îi spună mamă.
Pericolele străinătăţii
Convinsă de soţul ei, Marcel, că în Italia îi aşteaptă o viaţă de vis, Zânica a înfruntat pericolele trecerii ilegale în Italia. Mai întâi, au trecut graniţa spre Polonia înot, într-o noapte foarte friguroasă, cu hainele uscate înfăşurate într-un sac de plastic. Prinşi în Franţa de Poliţie, aproape de graniţa cu Italia, au fost returnaţi în România, unde, de ruşine, nici nu s-au întors acasă. Au plecat în Iugoslavia, unde au lucrat trei luni, pentru a strânge bani să treacă graniţa cu barca. Dar cum au auzit păţaniile altora, plimbaţi cu barca şi abandonaţi tot pe teritoriul Iugoslaviei, s-au întors în ţară, la Arad, de unde au plecat ca excursionişti în Slovenia.
De acolo, au trecut graniţa la braţ, mergând alene, ca nişte italieni veniţi la plimbare şi distracţie prin Slovenia, după cum povesteşte Zânica în scrisorile trimise acasă, familiei.
În Napoli, poveştile lui Marcel despre cât de bine o să le meargă acolo s-au dovedit doar pe jumătate adevărate. Din cauza firii sale certăreţe, bărbatul nu mai era primit la vechile locuri de muncă, ceilalţi români se fereau de el, încât, fără serviciu, a apelat la furtişaguri prin magazine.
“Am plecat pentru că nu aveam altă cale. Sper că m-au înţeles şi m-au iertat mama şi tata”, spune Zânica într-o scrisoare trimisă fratelui ei, chiar în primele luni de la sosirea în Italia.
“La început totul era bine. Se comporta ca un îndrăgostit… apoi, crezând că dacă sunt într-o ţară străină şi nu cunosc pe nimeni, a început să facă figuri şi să caute motive de ceartă. Cum a început să bea, motivele erau uşor de găsit – fura din magazine whisky. Eu am început să lucrez la biroul unui dentist”, povesteşte Zânica, care a trimis fratelui ei o scrisoare de 28 de pagini.
Torturată de cel care i-a jurat credinţă în faţa lui Dumnezeu
Primită cu ospitalitate în familia doctorului la care lucra, care o invitau la ei la masă şi o chemau să îşi petreacă împreună zilele libere, femeia a avut multe de tras din partea celui care jurase în biserică să îi fie alături la bine şi la greu.
“M-a bătut până s-a trezit din beţie şi a văzut ce a făcut. L-a enervat faptul că de câte ori mă lovea eu nu plângeam… M-a legat de pat şi mă lovea în continuare. Ca întotdeauna, era vina mea că l-am făcut să se enerveze şi să mă bată. Mi-a legat două fire de mâini şi le-a pus în priză, cu gândul să mă omoare. Apoi, când s-a întrerupt curentul şi şi-a dat seama de ceea ce voia să facă, m-a dezlegat şi a început să plângă şi să spună că mă iubeşte. […] Dimineaţa, când m-am dus la lucru şi m-au văzut doctorul şi soţia lui, toată umflată şi vânătă, s-au speriat. Marcel mi-a spus să le spun că seara, când mergeam acasă, ne-au bătut nişte drogaţi ce vroiau bani, dar bineînţeles că nu le-am spus asta. Le-am spus adevărul şi că am decis să plec, să mă despart de Marcel”, mărturiseşte tânăra suceveancă într-o cutremurătoare scrisoare trimisă fratelui ei, pe care l-a rugat să nu dezvăluie părinţilor aceste aspecte de groază ale vieţii ei.
Ajutată de familia de italieni să fugă şi să se ascundă de soţul ei, care a fost la un pas de a o omorî, Zânica a ajuns la Roma, unde a găsit de lucru la o altă familie, cu doi copii, ce trebuiau îngrijiţi.
“Sunt nişte oameni foarte sufletişti. Când m-a bătut Marcel eram însărcinată. Într-o zi am început să pierd sânge […] până seara am început să am dureri şi să curgă din ce în ce mai mult”, povesteşte Zânica despre momentul în care a aflat de sarcina pe care o pierduse din cauza bătăilor primite.
„Am trecut la un pas de moarte încă o dată”, spune femeia, recunoscătoare pentru ajutorul dat de familia de italieni care nu o ştiau decât de foarte puţin timp, dar au ajutat-o foarte mult, plătindu-i operaţiile şi găzduind-o, chiar de era inaptă de muncă.
Ultima scrisoare a Zânicăi
În fiecare din scrisorile ei, femeia pomeneşte de copiii pe care i-a lăsat acasă, pentru care cere măsuri, să le ia hăiniţe, se roagă de părinţi să le facă poze, să îi poată vedea, lor fiindu-le destinate pachetele pe care a apucat să le trimită acasă.
“Îmi lipsiţi mult, mi-e dor de Bogdan, de Erika, de mama şi de tata. Vă sărut pe toţi şi vă rog, când mai puteţi, să vedeţi ce fac cei doi îngeraşi de acasă”, încheie tânăra o scrisoare trimisă fratelui ei, Nelu.
Într-o altă scrisoare, ultima, trimisă împreună cu un pachet cu produse pentru copii şi familie, Zânica a pomenit adresa mamei doamnei pentru care lucra – Ricci Ermanda via Berna nr. 20, Roma, Italia, iar la finalul scrisorii, un apel disperat, scris cu majuscule – “Nu daţi adresa la nimeni!”.
Această scrisoare şi un telefon dat la Poştă, la care a vorbit cu tatăl ei, au fost ultimele semne de viaţă primite de la fata plecată să îşi asigure familiei sale veniturile necesare.
“Ultima dată a spus că el a dat de urma ei şi că trebuie să se mute. Trăia bine acolo, cu familia aceea”, spune Neculai Roibu, cu regrete în glas şi măcinat de grija fiicei sale.
Grijile bătrânilor sunt justificate nu doar de grozăviile povestite de fată în scrisorile ei către frate, care au ajuns şi la ei, după ce nu a mai dat vreun semn de viaţă, ci şi de firea violentă a ginerelui, de care aveau habar încă de când stătea la ei.
“Zânica a avut o căsnicie foarte grea cu soţul ei, a locuit la mine şase ani, timp în care a fost bătută în stil barbar, până leşina şi era încărcată de sânge”, spune Eleonora Roibu, care a mai primit veşti îngrijorătoare şi din partea unei femei care a trăit cu ginerele ei, în Italia, după fuga soţiei lui.
“Fata e de aici, din sat, a trăit cu el doar două săptămâni, nu a mai rezistat bătăilor primite. Ea a venit şi mi-a zis că Zânica ar putea fi în prăpastia în care a vrut să o arunce şi pe ea, într-un moment de nebunie. A fost salvată de pe stradă, aproape goală şi plină de sânge”, spune bătrâna, care nu ştie ce să mai creadă, că fata ei e moartă, sau e captivă undeva, ascunsă de ochii lumii.
“Nu cred că dacă ar fi în viaţă ar putea trăi fără să ne dea un semn, de atâţia ani”, rosteşte tatăl fetei, care nu crede că o va mai revedea vreodată, mai ales după ce soţul Zânicăi a venit acum câţiva ani, le-a luat băiatul crescut de ei şi s-a făcut nevăzut, fără a le da vreo veste de soarta fiicei lor.
Mama ei - un petec de hârtie
Deşi nu spune nimic, la fel de sceptică pare a fi şi fata Zânicăi, care era în scutece când mama ei a plecat, iar acum merge la şcoală, în clasa a şaptea, susţinută de cei doi bătrâni care încă trudesc la câmp pentru ca ea să primească educaţia necesară.
Erika Rosemarie nu a avut cui spune “mamă” şi nu i-a auzit glasul vreodată. Singura amintire palpabilă a mamei ei este o micuţă poză, ca de buletin, dezlipită de pe diploma de absolvire a unor cursuri de artă culinară, obţinută în 1990, pe când ea nici măcar nu exista.
O ţine în camera ei, să poată avea aproape măcar imaginea mamei – un petec de hârtie fotografică, îngălbenită de vreme.
