Vorbesc zilnic cu lemnul ca într-un ritual şi îi acordă respectul care-i ţine în viaţă. Drumul industriei de mobilă şi tot ce înseamnă construcţii din lemn pleacă de la ei, oamenii pădurilor. Neştiuţi, tăcuţi şi cu palmele bătătorite de muncă, muncitorii forestieri, ţapinarii, cum le spun alţii, sunt cei care scot lemnul la drum şi îl trimit spre civilizaţie. E o meserie cu riscuri enorme şi în care nu sunt admise greşeli, pentru că lemnul nu iartă.

„Varda la vale”, „Carga-Carga” şi buştenii pleacă cu viteză şi zgomot de pe versanţii munţilor. Sunt comenzi ştiute doar de ei, cei care muncesc zi de zi la pădure. Coduri fără de care siguranţa oamenilor nu ar fi posibilă. S-au moştenit din generaţie în generaţie şi, alături de ţapină, topor şi mai nou drujbă, fac parte din arsenalul muncitorilor forestieri. Necunoscătorii îi numesc ţapinari, dar pentru ei pare un termen de ocară şi preferă să spună că sunt doar îmblânzitori de arbori.
Munca la pădure este istovitoare, iar condiţiile sunt dintre cele mai vitrege, fie că e vara şi e prea cald, fie că este iarnă şi frigul îţi intră în toate oasele.
Ziua de lucru începe de dimineaţă, iar munca se face în echipe de câte 3-4 oameni, „nici prea puţini, dar nici mulţi ca să ne călcăm pe picioare unii pe alţii”. Cine nu rezistă pleacă, dar cei care ajung să iubească pădurea nu o mai trădează niciodată.

„Nu trebuie să te pui cu pădurea, că altfel nu ai zile”
Nea Gică Rusu lucrează la pădure de peste zece ani, dar spune că a furat meseria încă de când era copil.
„E ca o moştenire, din tată-n fiu. Trebuie să-ţi placă să faci asta, că altfel nu are rost să mai intri în pădure decât după ciuperci”, spune nea Gică.
În timp, vocea sa a ajuns respectată de colegii cu care urcă în pădure. Nea Gică trebuie să aibă grijă de viaţa şi siguranţa celor cu care-şi împarte amarul de zi cu zi, la fel cum şi el depinde de ceilalţi.
Zăpada căzută din abundenţă pe versanţii din Crucea, acolo unde nea Gică şi echipa sa lucrează acum, le dă ceva emoţii.
„Dacă mai ninge aşa, nu mai scoatem doborâturile. Poate doar la vară, când s-o mai încălzi. Mai bine luam şi o lopată cu noi, să dăm zăpadă”, îşi fac curaj oamenii înainte de a urca în pădure.
Spre zona de exploatare se urcă şerpuit, pentru că altfel muntele te omoară. E şi un secret pentru cei care lucrează la pădure. „Nu trebuie să te pui cu pădurea, că altfel nu ai zile”, e ceea ce trebuie să ştie mai bine un muncitor forestier.

Coada de topor, metrul din vârful muntelui
Înainte de a începe efectiv tăierea arborilor, echipa pregăteşte terenul.
Se stabileşte în ce parte va cădea arborele, iar apoi se curăţă jgheabul pe care vor pleca buştenii spre vale. Drujba este pornită şi în câteva minute se aude strigătul „Cadeeee!”. Mândreţe de arbore, crescut la 30 de metri înălţime în ani şi ani este la pământ şi se pregăteşte să ia drumul unei fabrici de mobilă.
După ce arborele este doborât se trece la următoarea etapă. „Unul dintre noi olăreşte, iar ceilalţi trec la cepuire, iar când totul este gata îl măsurăm şi îl tăiem la dimensiune”, spune nea Gică.
Olăritul reprezintă ajustarea sau rotunjirea părţii din faţă a arborelui, cu care acesta pleacă în vale, şi este necesară pentru a permite o alunecare bună, în timp ce operaţiunea de cepuire înseamnă îndepărtarea tuturor crengilor care ar putea opri buşteanul din drumul său.
Totul se face migălos şi cu atenţie, nimic nu trebuie scăpat din vedere. Întreaga echipă se adună apoi, lasă jos topoarele şi drujba şi pune mâna pe ţapină. „Hău, hău” este semnalul cu care ţapinele mişcă arborele în direcţie dorită.
Curăţat şi pregătit pentru alunecarea pe versant, arborele este măsurat cu coada toporului. „Metru nu avem cu noi, că ne-ar încurca. Coada de topor e cea mai bună măsură, are un metru şi un centimetru şi astfel pregătim buşteanul pentru a putea fi prelucrat la gater”, explică nea Gică.

„Strănutul lemnului”
Secţionarea arborelui doborât se face în funcţie de calitatea acestuia, dar şi de terenul unde se exploatează. Viluţ Bulai, unul din cei trei oameni ai echipei conduse de nea Gică, explică şi termenii folosiţi pentru stabilirea dimensiunilor de secţionare.
„Catarg înseamnă că arborele rămâne întreg, puntea e atunci când tăiem arborele la lungimi de 8 până la 12 metri, iar butuc e secţiunea de 4 metri lungime”, a arătat Viluţ Bulai.
Pregătiţi în acest fel pentru a fi trimişi către zonele de unde urmează a fi preluaţi de mijloacele de transport, buştenii aşteaptă să fie mişcaţi pentru alunecarea de pe versant. Totul se face cu ajutorul ţapinelor, nu înainte de a verifica dacă totul se poate face în siguranţă.
„<Varda la vale> strigă cel care se pregăteşte să dea drumul buşteanului. Dacă din vale i se răspunde <Habău>, înseamnă că treaba trebuie amânată, pentru că pe drum există oameni sau animale şi buşteanul ar putea crea necazuri. În schimb, dacă răspunsul e <Carga, Carga> buşteanul poate pleca”, a menţionat nea Gică Rusu.
Pentru muncitorii care trimit buştenii la vale treaba nu e încheiată. Trebuie să fie atenţi la fiecare amănunt.
„La coada lemnului trebuie atenţie mare. Că dacă strănută lemnul şi te prinde vreo creangă sau vreo piatră care vine la vale cu viteză pot apărea accidente grave”, a precizat nea Gică Rusu.

Se lucrează după condiţiile din teren
Oamenii din echipa lui nea Gică spun că munca pe terenul accidentat este extrem de dificilă. „Dacă plouă prea tare te uzi, iarna-i frig, lemnu-i îngheţat, iar vara e bine doar să te plimbi prin pădure, nu să munceşti. Dar chiar şi aşa, aici, la munte, chit că faci altceva, tot trebuie să ştii să lucri la pădure”, a oftat Vasile Andrei Apetrei, un tânăr de 28 de ani, care are deja în spate şapte ani de experienţă la munca forestieră.
Muncitorii cu state vechi de plată spun că în pădure nu trebuie să rămână nici o bucată de lemn.
„Arborele doborât se măsoară în funcţie de calitatea lemnului, de lungime şi de poziţia în care a ajuns. Oricum, se scoate toată masa lemnoasă, iar părţile din care nu se poate face cherestea, un pic mai putrede, merg la foc”, a explicat Gică Rusu.
Nici cioatele rămase după tăierea arborilor nu sunt lăsate la voia întâmplării. Muncitorii forestieri o numesc combaterea cioatei, ceea ce înseamnă de fapt curăţarea, pentru a nu permite unui dăunător cu nume ciudat, Tylobius, să-şi depună ouăle şi să atace apoi puieţii care vor creşte.

Drujba cu 2M
Chiar dacă lucrează în condiţii vitrege, muncitorii forestieri sunt conştienţi că o duc ceva mai bine decât bunicii lor. Până să apară drujbele, arborii erau tăiaţi cu „bestia”. În glumă, joagărului i se spune acum drujba cu 2M, adică cu două mânere.
„Dacă bestia nu era ascuţită cum trebuie dura şi jumătate de zi că să pui la pământ un arbore. În schimb, cu o bestie bună dura doar vreo 15-20 de minute să dobori un arbore, cam de două ori mai mult decât ne ia cu drujba”, şi-a amintit nea Gică Rusu.
Dacă drujba sau TAF-urile le-au uşurat munca muncitorilor forestieri, ţapina rămâne indispensabilă.
„Avem nevoie de ţapină la manevrat lemnul. Fără ţapină nu ne-am descurca. Dar şi aici e o tactică şi trebuie să ştii unde să pui ţapina, că altfel îţi rupi spatele şi tot nu mişti arborele”, a mărturisit Viluţ Bulai.

Secretul unei ţapine
Ţapinele care se folosesc nu sunt totdeauna la fel. Pe timp de iarnă se folosesc un anumit tip de ţapine, în timp ce vara acestea sunt diferite.
„E vorba de şpiţul ţapinei. Iarna trebuie să fie ascuţit pentru a prinde lemnul îngheţat, iar vara trebuie să fie mai puţin ascuţit, pentru a nu tăia lemnul”, a arătat Gică Rusu.

Corhănitul, o meserie care nu poate să dispară
George Celsi, inginer silvic în cadrul Direcţiei Silvice Suceava, spune că această meserie veche de sute de ani nu poate să dispară.
„Corhănitul este o artă şi nu toată lumea se pricepe la aşa ceva. Din păcate, sunt tot mai puţin oameni care se pricep să facă această meserie. Chiar şi aşa, corhănitul nu va dispărea niciodată, pentru că sunt zone unde nu se poate ajunge cu utilaje moderne, iar masa lemnoasă nu poate fi adusă până la un loc de unde să poată fi transportată decât prin metode tradiţionale”, a declarat George Celsi.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Oamenii pădurilor.

Comentarii