Printează articolul
Trimite e-mail
Până acum câţiva ani, Cornelia era scoasă la plimbare de rude într-un cărucior de dus butelii. Acum are un cărucior cu rotile ceva mai mare, primit de la nişte prieteni. Având doar 30 de kilograme, trupul ei fragil pare a fi al unei păpuşi cu chip de femeie.
Şi-a pierdut fratele, într-un accident
Tânăra este dependentă de o altă persoană, care trebuie să o ridice din pat, să o aşeze în cărucior sau să o ducă la baie. Durerea ei cea mai mare este că şi-a pierdut pentru totdeauna bunul ei frate, care a murit într-un accident de maşină, în Portugalia, unde era la muncă, acum aproape trei ani. De supărare, Cornelia nu a mâncat nimic o săptămână. Când rudele au dus-o la medic, pentru că se simţea foarte rău, a fost diagnosticată cu ulcer la stomac. De la fratele ei, Cornelia mai păstrează televizorul şi telefonul mobil, pe care i le cumpărase cu ceva timp înainte de tragedie.
În 27 de ani, şi-a văzut o dată mama
La înmormântarea fratelui ei, a fost singura ocazie când tânăra şi-a revăzut mama care i-a dat viaţă.
„M-a întrebat ce fac, mi-a dat o cutie cu bomboane şi s-a plâns că are o soartă grea şi nu poate să mă ajute cu nimic, nici să mă viziteze. Eu am fost foarte apropiată de bunica, şi nu am suferit atât de mult în lipsa mamei, dar fratele meu a simţit această durere mult mai mult. Eu am iertat-o pentru că ne-a părăsit. Îl am pe tata care mă iubeşte foarte mult şi doi fraţi vitregi, cu care, de asemenea, mă înţeleg foarte bine”, ne-a povestit Cornelia.
Suflet de aur
Încărcată cu toate aceste amintiri: fratele mort, mama dezinteresată de soarta ei, bunica bătrână şi bolnavă, de 85 de ani, această tânără zâmbeşte mereu, este o fire veselă, prietenoasă, care s-a împăcat cu soarta. Nu ştie să înjure, să blesteme, să se înfurie. Dimpotrivă, vin prietene de-ale ei să o viziteze, pentru a-i cere un sfat, pentru a vorbi cu ea, pentru a primi o încurajare. Nimic nu o bucură mai tare, decât un telefon de la o cunoştinţă sau vizita unei persoane dragi. Chiar dacă este o persoană cu handicap, nobleţea sufletului ei o face să fie mult mai demnă decât mulţi dintre noi.
„Mă simt vinovată că cer ajutor”
Cornelia ne-a primit la ea acasă cu mare bucurie, ca şi cum ar fi cea mai mulţumită persoană de pe pământ. Jumătate femeie, jumătate copil, Cornelia ne-a povestit câteva aspecte din viaţa ei. Se îngrijeşte singură, se spală, se îmbracă, îşi foloseşte cu uşurinţă mâinile, doar că picioarele nu şi le-a putut folosi niciodată. Nu a putut merge niciodată. S-a născut cu acest handicap şi nici un medic nu i-a dat vreo şansă de vindecare. Este dependentă de telefonul mobil. Este singura ei legătură cu exteriorul.
„Pentru că de aproape doi ani bunica mea s-a îmbolnăvit de diabet, şi nu mă mai poate ridica, de câte ori am nevoie să merg la baie sau am nevoie de hrană sau orice altceva îl sun pe tata, care stă în casa de lângă noi, pe sora mea vitregă, Adriana, sau pe una dintre nepoţele mele pentru a mă deplasa unde îmi este necesar. Credeţi-mă, uneori plâng şi mă simt vinovată că trebuie să depind şi să deranjez pe cineva. Pe de altă parte, ştiu sigur că ei vin cu drag la mine, pentru că mă iubesc”, ne-a mai povestit femeia.
Îi place să se aranjeze
Pentru că se consideră o tânără normală, îi place să fie cochetă, să se îngrijească, să folosească un săpun bun, un şampon de calitate, farduri, se pensează singură, se dă cu cremă pe mâini şi pe faţă, îşi cumpără singură haine, deşi îi este destul de greu să aleagă. Pe masa din apropierea patului, în care Cornelia îşi petrece aproape tot timpul, se află o cutie cu o parte din fardurile şi lucrurile ei absolut necesare.
„Merg cu sora mea, Adriana, la cumpărături. Îmi aleg singură hainele pentru că mă cunosc cel mai bine. Deşi sunt foarte mică, nu pot să-mi cumpăr haine de la copii, pentru că am talie de femeie. Îmi cumpăr pantaloni normali şi apoi rog pe cineva să mi-i scurteze la maşină. Îmi place la cumpărături, dar toate sunt scumpe. De fiecare dată las câţiva bani acasă, pentru că dacă ar fi să cumpăr tot ce am nevoie, aş cheltui toţi banii”, ne mărturiseşte Cornelia.
Un bolnav alină durerea altui bolnav
Iernile i se par Corneliei mai lungi şi mai triste. Iese mai rar din casă. Îi este frică să nu răcească. Cu toate acestea, de multe ori o dor mâinile şi picioarele, are dureri de cap, nu are poftă de mâncare.
De când s-a îmbolnăvit bunica ei, este mereu cu ochii pe ea. Încearcă să îi aline durerea, să o ajute să se ridice din pat şi să o încurajeze. „Bunica a fost şi este cea mai dragă fiinţă din viaţa mea. Când eram mică, ea mă spăla, mă îmbrăca, mă pieptăna. Este greu să mă gândesc că o voi pierde într-o bună zi, dar acesta este cursul vieţii. Când voi rămâne singură, mă voi muta în casa tatălui meu”, povesteşte tânăra.
Doarme în acelaşi pat cu bunica, într-o cameră de 4/4
Cornelia Măcărescu are o pensie de 270 de lei, bani din care îşi cumpără medicamente, şi, dacă îi mai rămâne, mâncare. Tânăra are gradul I de handicap cu însoţitor. Tatăl ei, în calitate de însoţitor, mai primeşte 500 de lei, bani din care îi asigură hrană Corneliei şi îi plăteşte o parte din cheltuieli. Ea stă într-o cameră mică, de doar patru metri pătraţi, şi doarme în acelaşi pat cu bunica ei.
Din păcate, această tânără nu ştie să citească. A învăţat singură o parte din alfabet, dar nu se descurcă să citească. Tot singură a învăţat şi cifrele. Ştie să socotească şi îşi calculează, lunar, fiecare bănuţ cheltuit.
Tânăra ar avea nevoie de o maşină de spălat. Cât era bunica sănătoasă, îi spăla ea hainele. Cornelia este nevoită să apeleze acum la o vecină, care are maşină de spălat, să-i spele rufele. Nu are nici aragaz. Bunica ei îi pregăteşte cu greu hrana la o plită veche.
Îşi doreşte un computer pentru a învăţa să citească
Încurajată şi de cei din jurul ei, rude, prieteni, că are memorie foarte bună şi „prinde” repede, Cornelia îşi doreşte din tot sufletul un computer, pe care ar putea să înveţe mai uşor literele şi să citească. Sora ei vitregă, Adriana, în vârstă de 22 de ani, este dispusă să o înveţe pe Cornelia să folosească calculatorul şi să citească.
„Mi-ar trece şi mie altfel timpul. De multe ori sunt tristă, nu am cu cine vorbi, nu am ce face şi mă simt singură. Dacă aş învăţa să citesc, sunt sigură că ar trece timpul altfel”, s-a destăinuit această tânără generoasă, plină de optimism, care, pentru cei care au ocazia să o cunoască, este o adevărată lecţie de viaţă.
Cei care pot să o ajute cu un computer, un aragaz, o maşină de spălat sau pur şi simplu cu o încurajare pot să o contacteze telefonic pe Cornelia Măcărescu, la numărul de telefon: 0744 805 258 sau să ia legătura cu redacţia Monitorul de Suceava, telefon 0230 522 993.
