Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
La Calafindeşti, cea mai frumoasă clădire din comună este o casă veche, din cărămidă şi piatră. Deşi marcată de anii care au trecut peste ea, clădirea străjuită de brazi atrage privirile oricui trece prin faţă. Casa a fost construită de ofiţerul de armată George Turtureanu. A angajat oameni din sat, care sub îndrumarea unui arhitect din Bucureşti au ridicat clădirea în care ofiţerul, maior la acea vreme, dorea să locuiască împreună cu soţia sa Elena, atunci când venea acasă, în Bucovina.
Maiorul s-a căsătorit târziu, cu văduva fostului comandant al Străjeriei Regale, Teofil Sidorovici, povesteşte acum nepoata sa, în vârstă de 83 de ani, Electra Popescu. Casa a fost gata în 1942, dar ofiţerul nu a apucat să se bucure prea mult de ea.
„În 1948 s-au instalat aici ruşii. Când au plecat au luat argintăria şi tot ce au mai putut căra. Apoi a fost spital pentru tifos exantematic, că boala făcea ravagii la acea vreme. Pe urmă au luat-o comuniştii, au făcut post de poliţie, apoi primărie şi a lor a fost până în 1998. Fratele mamei, înaintat în gradul de general maior, a revendicat-o prima dată în 1969, instanţa a stabilit să i se dea, dar nici după 10 ani, când a murit, nu a primit-o înapoi”, ne-a spus Electra Popescu.
George Turtureanu a fost decorat pe front şi înaintat excepţional la grad de general
Din documentele păstrate cu sfinţenie de nepoata sa, cea care l-a şi moştenit, de altfel, reiese că generalul George Turtureanu a fost cel care la 23 august 1944 a salvat de la distrugere instalaţiile tehnice ale regiunii petrolifere şi comunicaţiile din defileul Prahovei, în calitate de comandant al apărării antiaeriene. Pentru aceasta a fost decorat cu Ordinul Apărare Patrie şi înaintat în grad excepţional la general.
După război, rămas fără casă, a stat cu chirie în Bucureşti, într-o singură cameră, cu baie comună şi cu intrare pe scara de serviciu. După ce instanţa a stabilit că nu deţine nici o locuinţă în proprietate şi că are dreptul să-şi primească înapoi casa din Calafindeşti, i-a scris un memoriu şi fostului prim secretar Miu Dobrescu, în 5 martie 1970, şi l-a rugat să pună în aplicare hotărârea instanţei. Fără rezultat.
A murit în 1978 şi a fost înmormântat în cimitirul Ghencea Militar, pe Aleea Generalilor. Soţia sa, Elena, născută la Viena şi educată la Cernăuţi, a rămas în aceeaşi cameră din Bucureşti, unde a murit în 1983. A cerut să fie arsă la crematoriu, nu a vrut să fie înmormântată în pământul ţării care i-a tratat soţul cu atâta nedreptate.
Cărţile din bibliotecă au fost arse în curtea casei
Nepoata generalului, Electra, nu a abandonat însă niciodată lupta. Fiică de preot, a crezut cu sfinţenie că va veni ziua în care Dumnezeu îşi va întoarce faţa către cei care Îl slujesc. După 1990 a început să solicite cu asiduitate drepturile moştenite de la familie, inclusiv casa şi terenurile de la Calafindeşti.
„În casa unchiului era primăria. Am revendicat-o şi în septembrie 1998 am primit în sfârşit decizia de restituire. Dar şi-au bătut joc de casă. Numai pereţii au rămas. Biblioteca a fost scoasă în curte şi i-a dat foc Niţă Băncescu, fiul factorului care ne aducea corespondenţa. Ce-au avut cu cărţile? Duşumelele le-au scos, ţigla de pe casă a scos-o un inginer agricol de la primărie şi-a vândut-o, iar pe casă a pus tabla veche de la şcoală. Vandali, tot au distrus”, spune Electra Popescu.
Ne conduce prin casă. În sufragerie este un maldăr de hârtii ce par a proveni din arhiva primăriei. Din 1998, de când a fost casa retrocedată, autorităţile locale n-au reuşit să le ia de acolo. În capela construită de maior, în partea dreaptă a casei, este un cabinet stomatologic. Scaunul este şi astăzi tot acolo. Peste tot se văd urmele celor care ani în şir au folosit imobilul fără nici cea mai mică grijă de a conserva ceea ce o familie a construit cu muncă şi dragoste.
Patru săteni au murit împuşcaţi în faţa casei din Calafindeşti
Sătenii sunt indiferenţi la soarta conacului. Obişnuiţi de comunişti că această „casă a maiorului”, cum i se spune în sat, este a tuturor, mulţi nu văd cu ochi buni revenirea imobilului în familie.
„Dacă nu-l luau comuniştii nu mai era nimic aici”, i-a spus Electrei Popescu un localnic, Gheorghe Ciobanu. Tot el spunea că prin sat se zvoneşte că familia nu are acte pe casă şi nu-l poate vinde, deşi amatori ar fi.
„Şi la mine au venit mai mulţi să mă întrebe ce-i cu casa. Şi de aici din comună, şi un vameş din Siret. Ce să le spun? Ce ştiu şi eu de la alţii, că cine o cumpără se leagă la cap, că ceva nu-i în ordine cu actele”, ne-a spus Gheorghe Ciobanu. El nu pare convins nici că imobilul a aparţinut generalului Turtureanu şi pare mai încrezător abia după ce Electra Popescu îi arată fotografiile de când a fost construită casa, cu schele şi cu proprietarul pe trepte.
De altfel, în memoria localnicilor „casa maiorului” este legată de un eveniment sângeros. După cum ne-a povestit Victoria Diaconescu, în vârstă de 72 de ani, din Calafindeşti, în 1949 aici au fost împuşcaţi de poliţie patru oameni pentru vina de a fi cerut eliberarea unui consătean de-al lor, încarcerat în beciul casei pentru că ar fi luat un snop de secară de pe propriul lui pământ.
„Era frumoasă casa, era cea mai înaltă din sat. Când era zi senină se vedea tocmai de la Rădăuţi. În faţa casei era un gard de chiatră pe care în ziua de Probaje (n.r. 6 august) miliţia o pus puştile şi-o tras. Arai, semănai, treierai, dar nu te lăsa să iei un snop acasă. Pe unul l-o prins cu un snop şi l-o băgat la beci. Oamenii din sat s-o dus să ceară să-i dea drumul, au aruncat cu pietre în miliţieni şi atunci ei au tras. Pe patru oameni i-a omorât şi-au rămas acolo. Unul o fost luat acasă de ai lui, l-au spălat, i-au pus ciubote, ca să-l îngroape cum se cuvine, dar o vinit miliţia şi l-o luat de pe masă. I-o dus pe toţi la Rădăuţi şi nu s-a ştiut nimic de ei, nici până acuma nu s-o aflat unde o fost îngropaţi. Ce-o fost o fost, ce să mai cauţi acum...”, îşi aminteşte Victoria Diaconescu.
„Vreau înapoi ce am avut. Nu iau nimic cu mine, o să vând şi voi călători”
Nici viceprimarul din Calafindeşti, Leonte Alexei, nu înţelege încăpăţânarea Electrei şi numai cât nu-i spune direct că ar trebui s-o lase baltă cu revendicările, de vreme ce nu are moştenitori direcţi: „Doamnă, ce vă mai zbateţi atâta? Atâţia bani cheltuiţi şi atâtea procese...”. „Din punctul nostru de vedere, al autorităţilor locale, casa cu cei 75 de ari de teren este retrocedată, este a dumneavoastră, a proprietarului şi acesta poate face ce vrea cu ea. Cu casa şi terenul din jur situaţia e clară, dar doamna revendică tot terenul pe vechiul amplasament, adică încă 1,26 ha şi pentru acest teren ne judecăm încă”, ne spune Leonte Alexei.
„Noi avem hotărâri judecătoreşti pentru teren, dar nu sunt puse în aplicare. Pe pământul nostru s-au intabulat 11 case. Cum a fost posibil? Cine a greşit, să plătească”, afirmă Electra Popescu.
Ea susţine că este gata să se bată până în pânzele albe. A făcut acelaşi lucru pentru pământurile tatălui său, de la Şerbăuţi, pentru 3 ha de pădure la Zamostea şi pentru viile familiei, de la Valea Călugărească, unde din 10 ha a reuşit să obţină doar 6 ha.
„ Vreau înapoi ce am avut. Nu iau nimic cu mine, o să vând şi voi călători. Am fost în excursii în ţară, am fost în Ţara Sfântă, vreau să mai merg în Grecia, încheie Electra Popescu.
