Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
În Carpaţii Păduroşi, din nordul Bucovinei, în grajdurile uneia din hergheliile cele mai izolate de lume, au apărut primii cai pitici din România. Poneii de la Lucina sunt cai adevăraţi, dar în miniatură, pentru că şi mânzul unui cal normal e mai înalt decât ei. De fapt, şi un copil de 7 ani e mai înalt decât ei, dar în corpul lor micuţ se ascunde o putere foarte mare şi o îndemânare ce le permite să urce, cu greutăţi în spinare, chiar şi pe cele mai grele cărări de munte.
Prin venele lor curge sângele unei rase de cai apreciată pentru rezistenţa fizică deosebită, atât la efort cât şi la frig, dar şi cel al unei rase de ponei frumoşi şi jucăuşi, apărută prin mixarea sângelui britanic cu cel viking.
Poneiul românesc, “lansat” la rampă
Povestea poneiului de Bucovina a început în urmă cu mai bine de 30 de ani, când Vasile Ujică, profesor de la Facultatea de Zootehnie din Iaşi, s-a apucat de un experiment uşor ciudat, dar interesant – să obţină o nouă rasă din încrucişarea unui ponei de Shetland cu femelele de cai huţuli, care sunt de asemenea mai mici de statură.
Poneii de Shetland sunt o rasă hibridă, formată din poneii ce trăiau pe colinele Marii Britanii, cum erau poneiul de Highland, numit Fell sau poneiul Scotian, numit Dale, şi o rasă scandinavă de cai, care conţinea la rândul ei influenţe ale sângelui raselor orientale. Poneiul rezultat în urma acestor mixări, ce au avut loc în secolul XIX, a fost unul cu o talie foarte mică, adaptat reliefului neprimitor din insula Bressay, componentă a Insulelor Shetland.
Primele încercări au fost făcute cu doi ponei, Tarzan şi Andrei, închiriaţi de la o grădină zoologică. Spre hazul angajaţilor hergheliei, încercările focoşilor ponei de a monta femelele de huţul erau zădărnicite de statura lor, mult prea mică. Spre bucuria poneilor, problema le-a fost rezolvată cu ajutorul unei rampe cu o înălţime de aproape un metru, iar rezultatele nu s-au lăsat aşteptate prea mult.
În 1976 a apărut prima serie de ponei româneşti, care avea o singură culoare, nu două sau chiar trei, cum au cei de acum.
“Poneii de acum sunt rezultatul unor încrucişări repetate, mai ales după ce a fost adus la herghelie un ponei bălţat, de la Grădina Zoologică Bucureşti”, povesteşte şeful hergheliei Lucina, Mihai Liţu.
Bujorel, armasarul cu un ochi albastru
Micuţele cabaline, experte în escaladatul pe munte şi în a găsi cele mai bune căi de acces prin zone puternic accidentate, calitate moştenită de la huţuli, sunt în acelaşi timp animale de companie foarte căutate. Anul trecut, Direcţia Silvică Suceava, în patrimoniul căreia se află Herghelia Lucina, a vândut mai multe exemplare de ponei româneşti, la preţuri de peste 40 de milioane de lei vechi, deşi preţul de pornire a licitaţiei era de numai 12 milioane de lei vechi.
„S-au bătut între ei, care să cumpere poneii, de aceea s-a ajuns la un preţ foarte bun. Sunt căutaţi mai ales pentru pensiuni turistice şi pentru centrele de călărie, iar copiii sunt înnebuniţi după căluţi. Avem o mulţime de oameni care vin aici vara doar ca să îi vadă şi să se joace cu ei”, spune Mihai Liţu, care vrea să amenajeze lângă herghelie şi un loc în care oamenii să poată fi cazaţi şi în care să poată servi un ceai sau o băutură răcoritoare.
Cei mai căutaţi ponei sunt cei bălţaţi, care se trag din doi armasari – Bujorel şi Zorro, care sunt ţinuţi separat de restul hergheliei, fiind scoşi afară doar pentru a se plimba şi pentru montă. În rest, sunt ţinuţi sub cheie, fiind consideraţi o adevărată valoare pentru perpetuarea speciei.
Deşi abia ajung la cureaua pantalonilor îngrijitorului, micuţii armasari se ţin tare şi îţi trebuie ceva forţă să-i struneşti, mai ales că simt mirosul iepelor care pasc liniştite ceva mai în vale.
Bujorel e preferatul tuturor, atât prin frumuseţe, cât şi prin semnătura distinctivă pe care o lasă tuturor urmaşilor săi – un ochi de culoare albastră şi unul negru.
Acum, în grajdurile de la Lucina mai sunt aproximativ 40 de ponei româneşti, care bat colinele dealurilor şi poalele munţilor, pas la pas cu fraţii lor mai mari, caii huţuli, fie că afară sunt + 30 de grade Celsius sau, din contră, aproape - 30 de grade Celsius, cum adesea chiar se întâmplă acolo, în iernile friguroase.
Pentru că Lucina e considerată cea mai importantă pepinieră de cai huţuli din Europa, piticii din Bucovina nu au fost încă omologaţi ca rasă, motiv pentru care înmulţirea acestora a fost limitată pentru păstrarea nucleului de bază şi pentru vânzarea către cei dornici să ofere copiilor, şi nu doar lor, bucuria de a călări un cal aproape la fel de înalt ca ei.
