La mai puţin de un kilometru de centrul Sucevei, de cum treci de cocioabele clanului Hagiu, începe o altă lume, în care puţini se încumetă să calce, mai ales vara.

Groapa de gunoi a Sucevei, prezentă pe buzele multora de-a lungul anilor, din cauza mirosului care răzbate uneori de acolo până în apartamente, ori din cauza incendiilor tot mai frecvente în ultima vreme, îşi trăieşte acum ultimele zile, petrecută pe ultimul drum de clienţii cei mai fideli – ciorile şi câinii vagabonzi.

Odată cu închiderea acesteia, din ordinul Uniunii Europene, toate deşeurile produse de cei peste 110.000 locuitori ai Sucevei sunt cărate acum la Fălticeni, iar zecile de familii care îşi asigurau traiul scormonind prin mormanele de gunoi, într-o putoare insuportabilă, au rămas acum fără principala sursă de hrană.

 

Realitate mascată de zăpadă

Dincolo de ghereta unui paznic apatic, care ştie că nu are ce să păzească, că nimeni nu va fura vreodată munţii de gunoi adunaţi acolo, pe malul drept al râului Suceava, te întâmpină un peisaj fascinant şi înfiorător în acelaşi timp.

De o parte şi de alta a drumului bătucit de roţile camioanelor încărcate cu gunoi şi ale utilajelor trimise să-l împrăştie se ridică deluşoare, acoperite de albul inocent al zăpezii. Ar fi plăcut să te plimbi pe acolo, ca printre dealuri, dacă sub fuioarele de zăpadă nu s-ar întrezări resturi putrezite de cârpe, sticle de plastic, hârtii îmbibate de mizerie şi toate celelalte rămăşite ale civilizaţiei, de care preferăm să uităm cât mai repede.

Mai încolo, deluşoarele se transformă în munţi de gunoaie, cu culmile ridicate până la nivelul firelor stâlpilor electrici, în vreme ce drumul dintre ele pare un biet canion.

De-a lungul timpului, pe cele 28 de hectare ale gropii de gunoi s-au adunat cantităţi impresionante de gunoaie, diminuate parţial de colectarea selectivă şi de incendiile repetate.

Groapa ascunde partea ruşinoasă a umanităţii, capacitatea noastră imensă de a consuma şi a distruge, precum şi cea de a hrăni de pe urma gunoiului familii cu zeci de copii.

 

Lorzii gunoaielor

Sus, pe platoul muntelui de gunoi, apar primele semne de viaţă – mii de ciori şi zeci de câini vagabonzi, rătăcind de ici-colo, fără o ţintă anume. Ei sunt acum stăpânii muntelui – lorzii gunoaielor. Ciorile nici nu se mai feresc din calea lor, au ajuns să coexiste atât de bine, încât e ceva absolut natural să vezi doi - trei câini trăgând de pungile amestecate printre alte resturi, în vreme ce lângă botul lor ciorile ciugulesc liniştite.

Atât de multe ciori sunt aici, încât de şi-ar lua zborul toate odată, cerul s-ar întuneca, ca la o eclipsă de soare. Nimic nu le mai tulbură pacea acum, după ce camioanele au încetat să vină, încărcate cu zecile de tone de gunoaie produse zilnic de suceveni şi după ce concurenţa lor, scormonitorii de gunoaie, au plecat de acolo, din lipsă de materie primă.

Din când în când, una cârâie mai tare, speriată poate de gândul că în curând nu vor mai găsi nici ele mâncare proaspătă, iar suratele ei sar ca arse, la un metru deasupra solului format doar din gunoaie, pentru a reveni apoi la îndeletnicirea lor migăloasă, sortarea resturilor.

Un singur om mai e acum la groapă, călare pe un buldozer cu roţile pline de mizerii lipicioase.

Nimic nu îl mai grăbeşte acum. Treaba lui e să niveleze mormanele de gunoi mai proaspăt, să le transforme în straturi care să se adauge zecilor de niveluri de gunoi care s-au adunat de-a lungul timpului, formând un colos vizibil de la distanţă.

“Altă dată nu ştiam cum să mă mişc mai repede, să eliberez drumul de mormanele de gunoi, că din spate veneau alte camioane pline. Acum le plimb dintr-un loc în altul, să fac un platou care să fie acoperit cu pământ. Cam doi ani ne va lua să acoperim totul, mai ales că vor un strat de doi metri de pământ deasupra”, spune Dan, de la volanul buldozerului.

Peisajul e dezolant şi pentru el. Altă dată el şi colegii săi aveau parte de un adevărat spectacol, privind ţiganii care se agitau ca furnicile printre mormanele de gunoi, scormonind cu mâinile goale după sticle de plastic, cabluri şi bucăţi de fier, ori după resturi de mâncare, care erau considerate o adevărată comoară.

“Uneori găseau în gunoi baxuri de bere expirată şi lăzi cu mâncare învechită şi se mai luau la bătaie pentru ele. Asta era pentru ei o adevărată comoară”, spune omul, cu regret în glas, la amintirea acelor zile.

 

Focul din adâncuri

Undeva, spre marginea gropii, care e de fapt un munte de gunoi, un voal de fum ascunde pădurea din spate. E puţin în comparaţie cu zilele în care izbucneau incendii, când fumul aspru şi înecăcios se revărsa asupra satelor din jur şi năvălea pe străzile Sucevei, chinuindu-ne plămânii.

“Asta e o nimica toată”, spune omul, pregătindu-se să înfigă lama buldozerului într-un alt morman de deşeuri. “Nu au ce-i face, nu o să-l oprească nici cu zeci de pompe de apă. Focul arde în adâncuri, e mereu prezent, noi îl vedem doar când răbufneşte. Nu o să scape de ele decât când o să îl astupe cu o pătură groasă de pământ”, spune el, cu un zâmbet de cunoscător pe buze.

Sutele de mii de tone de gunoi adunate în acest loc, supuse procesului de descompunere, emană cantităţi apreciabile de gaze, care adesea iau foc singure, prin autocombustie.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Ciorile şi câinii vagabonzi, stăpânii gropii de gunoi a Sucevei.

Comentarii