Viaţa nu i-a zâmbit mai deloc. A fost hăituit ca un câine, legat şi aruncat în temniţă, bătut până a leşinat, condamnat la moarte şi apoi urmărit o viaţă întreagă. Cu toate acestea a reuşit să-şi învingă propriul destin şi acum, la venerabila vârstă de 96 de ani, priveşte în urmă cu dorinţa ca acele vremuri să nu se mai întoarcă nici pentru duşmanii săi.

 

Pentru George Ungureanu cei 96 de ani pe care i-a aşternut pe răbojul vieţii au fost extrem de trepidanţi. În casa sa din Câmpulung Moldovenesc a adunat o poveste la care nimeni nu tânjeşte, o experienţă de viaţă terifiantă, în care a purtat şi cămaşa condamnatului la moarte, dar şi onoarea de a fi alături de oameni luminaţi, aruncaţi ca şi el în închisori pentru nimic.

Chinurile lui George Ungureanu au început la scurt timp după cel de-al II-lea Război Mondial. După ce au încercat fără succes să-l racoleze, cei de la Securitate au vrut să-l arunce după gratii. A reuşit să fugă şi a stat ascuns timp de şapte ani, alături de oameni necunoscuţi sau în camere secrete săpate în casa părintească.

A ieşit la iveală când urgia roşie părea că s-a potolit. A avut linişte doar trei ani, pentru ca apoi să fie luat din stradă şi dus la Securitate. Bătut şi schingiuit luni în şir, a avut parte de un simulacru de proces, în urma căruia şi-a aflat sentinţa: condamnat la moarte.

A avut acest statut 401 zile, dar pedeapsa i-a fost comutată şi, în 1964, după şapte ani de închisoare, a ajuns din nou în libertate.

Nici aşa nu a avut linişte, fiind supravegheat permanent de Securitate.

O viaţă maltratată pentru motive pe care George Ungureanu nu le înţelege nici azi, la mai bine de jumătate de veac de la evenimentele care i-au marcat viaţa pentru totdeauna.

 

A refuzat propunerea Securităţii

De loc din Câmpulung Moldovenesc, George Ungureanu părea să-şi fi găsit fericirea pe plaiurile Covasnei. Aici, într-un sat de români, şi-a găsit aleasa inimii. Totul îi mergea din plin, iar venirea la putere a comuniştilor i-a dat ceva strângeri de inimă. Nu într-atât încât să facă vreun gest necugetat. Nici măcar prietenia cu un medic veterinar, membru al Partidului Ţărănesc, nu a fost de natură să-i zdruncine încrederea că unui om cinstit nu i se pot întâmpla lucruri prea grave. Până în 1947, când viaţa sa a început să alunece spre un făgaş alunecos şi greu de controlat.

„Am fost chemat la Securitate, la Sfântu Gheorghe, unde şef era Gabor Varga. Mi-a propus să-mi dea funcţia de locotenent de Securitate, cu promisiunea că voi avea multe avantaje. L-am refuzat, pe motiv că sunt din Bucovina, mama e bolnavă şi vreau să plec acasă, la Câmpulung Moldovenesc”, a povestit George Ungureanu prima întâlnire cu Securitatea.

O primă consecinţă a refuzului său a fost aceea că i s-a ridicat arma de vânătoare pe care o deţinea.

Fără armă, cu inima îndoită şi teama că noul regim nu aduce nimic bun, George Ungureanu s-a întors la Câmpulung Moldovenesc. A lucrat la pădure, iar apoi a încercat să pună pe picioare propria afacere, o torcătorie. Nu avea să stea prea mult acasă. În vara lui 1948, socrul său l-a chemat pentru a-i da o mână de ajutor la seceriş, în Covasna.

Vara acelui an avea să fie una fierbinte pentru George Ungureanu.

 

Fugar în ţara lui

Pe 5 august 1948, un securist a bătut la poarta socrului său. Îl căuta pe el, pentru a-l conduce la Covasna, la audieri. Pe drum, spre gara de unde urmau să ia trenul, securistul l-a înjurat vârtos şi l-a ameninţat că la Covasna va spune şi „ce ai supt de la mumă-ta”.

„Era o atmosferă apăsătoare în tot satul. Oamenii de acolo mă iubeau şi îmi făceau semne să nu merg, să fug, că cei de la Securitate vor să mă aresteze”, a rememorat nonagenarul Drumul Golgotei.

Ajuns la gară, s-a urcat în trenul care-l ducea spre Infern. La o gară intermediară a profitat de faptul că securistul venit să-l însoţească la audieri a adormit şi a fugit.

S-a tot ascuns apoi timp de şapte ani, timp în care a fost nevoit să se strecoare ca un hoţ şi să se ascundă de cei care-l vânau.

Era atât de speriat, încât orice mişcare pe care o auzea îl făcea să tresară.

„În prima noapte ca fugar am ajuns într-un lan de mazăre. De foame am încercat să bag ceva în gură. Am auzit un zgomot şi am văzut ceva. Era un urs, care a fugit de mine, iar eu de el. Am vrut să merg acasă la socrul meu, dar m-am gândit că acolo mă aşteaptă cei de la Securitate, aşa că m-am adăpostit la o rudă”, a povestit George Ungureanu.

 

„Casa” dintre doi pereţi

Cu gărzi special constituite pentru a-l prinde, George Ungureanu a reuşit să ia legătura cu socrul său, care i-a făcut rost de o ascunzătoare, la un bătrân de 86 de ani, într-un sat de lângă Întorsura Buzăului. Aici a stat patru luni, după care s-a întors la socri, unde a mai petrecut alte două săptămâni. Înainte de Crăciunul din iarna lui 1948 s-a întors  acasă, unde-l aştepta soţia.

„Am ajuns acasă chiar când se colinda. Aici am stat până în primăvară, dar pentru că era periculos, un frate de-al meu a hotărât să-mi facă o ascunzătoare. A stricat un perete între două camere şi a construit o ascunzătoare. Avea 2 metri lungime, 1,5 metri lăţime şi 1,6 metri înălţime, cu două ţevi scoase prin temelie pentru aerisire. Intram acolo pe lângă plită, iar peste ea se aşeza cutia de lemne. În tot acest timp am citit peste 400 de cărţi şi am aşteptat să vină americanii”, a descris nonagenarul cum şi-a petrecut şase ani din viaţă.

Nu a fost scutit de emoţii, pentru că într-o vară era cât pe ce să fie prins de un căpitan de Securitate care îi vizita periodic casa părintească pentru a afla veşti despre soarta sa.

S-a predat în 1955 şi credea că totul s-a sfârşit. A fost acceptat în comunitate, şi-a făcut acte noi de identitate, a primit o slujbă şi viaţa părea că merge firesc.

 

Torturat luni în şir de 70 de anchetatori

Liniştea sa a durat mai puţin de trei ani. În ianuarie 1958, şeful său i-a transmis că trebuie să plece la Bacău, pentru a aduce nişte piese de schimb. În seara de dinainte a văzut şi un ultim film.

„Era Richard al III-lea, îmi aduc aminte şi acum. La întoarcere, soţia mi-a spus că are presimţiri că se va întâmpla ceva rău. Acelaşi lucru simţeam şi eu, dar am încurajat-o”, a mărturisit George Ungureanu.

Scenariile pesimiste aveau să devină realitate a doua zi, în timp ce mergea spre gară, cu valiza în mână.

„M-am întâlnit cu trei indivizi, care m-au imobilizat şi mi-au transmis că dacă am de gând să fug îmi vor trage un glonţ în frunte. La Suceava, la Securitate, am fost luat în primire de locotenentul Benea, care mi-a spus că voi sta mult acolo”, a povestit bărbatul.

Şi ce avea să urmeze a însemnat cel mai mare calvar al vieţii. Din ianuarie 1958 şi până în aprilie 1959, când a avut loc procesul de la Botoşani, nu a avut nici o zi de linişte.

„Am avut 70 de anchetatori în acest interval, fiecare cu metoda lui de schingiuire. Unul sărea cu bocancii pe degete, altul îţi dădea cu genunchiul în testicule, altul lovea la splină şi exemplele pot continua. Mă băteau cu ciomegele până leşinam, iar apoi mă udau cu apă să mă trezesc şi o luau de la capăt”, a descris George Ungureanu viaţa din temniţele sucevene.

 

“Nu L-am pierdut pe Dumnezeu”

Acuzat că a vrut să răstoarne regimul condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, George Ungureanu a fost dus în faţa juraţilor pentru proces. Cu o noapte înainte a avut un vis. Se făcea că este în faţa a cinci mitropoliţi, iar doi i-au spus că are păcate de moarte, iar ceilalţi trei că nu are păcate de moarte. A doua zi, la proces, cinci colonei de Securitate l-au judecat. Sentinţa a venit ca o lovitură de baros: pedeapsa capitală.

„Am stat calm şi am zis că nu voi muri. M-au transferat la Jilava şi aici am stat în postura de condamnat la moarte timp de 401 zile. În acea celulă eram 14 condamnaţi la moarte. Zilnic eram bătuţi până ne umpleau de sânge. Nu conta că oamenii de acolo erau doctori, ingineri sau preoţi, toţi aveau parte de acelaşi tratament inuman”, a mărturisit George Ungureanu.

În cele din urmă, pedeapsa i-a fost comutată, iar în 1964 a văzut din nou lumina. “Nu L-am pierdut pe Dumnezeu”, aşa îşi descrie George Ungureanu forţa care l-a ţinut în viaţă în toţi acei ani.

 

Coleg de celulă cu mari personalităţi

La mai bine de 40 de ani de la ieşirea din penitenciar, George Ungureanu a reuşit să-şi publice şi o carte. Intitulată „Camera zero”, cartea descrie chinurile din temniţele comuniste, dar şi oamenii de seamă pe care i-a întâlnit şi i-au marcat viaţa. Printre aceştia, savantul Alexandru Mironescu. Împreună descoperă un prieten comun: Părintele Daniil. „Din această clipă eşti prietenul meu. Eu mă numesc Alexandru Mironescu, am fost profesor de fizică atomică la Academia Militară din Bucureşti. Am o condamnare de douăzeci de ani şi fac parte dintr-un lot cu Părintele Daniil”, se arată în cartea mărturie a lui George Ungureanu.

Savantul Mironescu nu a fost singura personalitate care a stat alături de nonagenarul câmpulungean. Printre colegii de celulă s-au mai numărat Constantin Noica, Ioan Ioanid şi Valeriu Anania, cel care peste ani avea să devină mitropolitul Bartolomeu Anania.

De la toţi a învăţat câte ceva, în special despre iertarea şi iubirea pentru semeni.

 

A fost membru al mişcării legionare

Unul din motivele care ar putea sta la baza celor şapte ani de puşcărie ar fi simpatiile din tinereţe ale lui George Ungureanu. Fost membru al mişcării legionare, în „Frăţia de Cruce” de la Câmpulung Moldovenesc, nonagenarul a fost luat la ochi de autorităţile comuniste, iar procesele de la sfârşitul anilor ’50 au vizat tocmai aceste persoane.

De altfel, George Ungureanu nu îşi ascunde nici azi simpatia pentru Corneliu Zelea Codreanu, liderul legionar cu care are un tablou în una din camere.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fugar şapte ani şi alţi şapte ani în închisoare.

Comentarii