Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Pentru câteva momente, totul încremeneşte în jurul tău. În urechi îţi răsună doar acel strigăt prelung, ca al unui bucium, dar în tonul lui nu e nici o undă de tânguire.
Glasul cerbului îndrăgostit
Am auzit acest strigăt acum, când pădurile şi-au schimbat haina verde de vară, cu cea auriu –cărămizie de toamnă, la ceas de seară, când ultimele raze de soare se ascund printre copaci, trimiţând umbre lungi să se prelingă prin iarbă.
În ţarcul de la Marginea al Direcţiei Silvice sunt zece cerbi ce îşi dispută teritoriul şi o singură ciută. Doar cel mai puternic dintre ei va deveni partenerul ei. Competiţia dintre ei este una acerbă. Fiecare încearcă să atragă de partea sa femela prin boncănitul său, care are o amprentă proprie, inconfundabilă pentru urechile lor.
Seară şi dimineaţă, atunci când frigul care se lasă prevesteşte venirea iernii, boncănitul cerbilor răsună în pădure ca un veritabil concert al naturii.
Un fornăit pregătitor, prin care aburii ce ies din gură le învăluie botul umed, apoi un răget scurt, urmat de strigătul prelung şi puternic, ca al unui leu ce îşi protejează teritoriul. Acum, cerbul e rege al pădurii.
De la înălţimea observatorului în care am urcat pe furiş, strecurându-ne printre copaci, pe cărări umblate doar de mistreţi şi de cerbi, ferindu-ne ca vântul să ne ia mirosul şi să îl ducă spre cerbii din poiană, poţi vedea masculul păşind mândru printre ierburi, privind în jur atent şi sfidător şi rotindu-şi coarnele ameninţător.
La doar câţiva metri de el se află Bambi, o căprioară crescută în captivitate, de gospodari din zona de munte şi care în continuare se bucură când vede pe acolo picior de om. Pe cât e ea de prietenoasă cu oamenii, pe atât de rezervat e cerbul, care se ţine la distanţă de om, fără a-l scăpa însă din priviri.
Un alt cerb dă târcoale zonei, tatonează terenul. Glasul său se aude nu departe de noi. E tânăr şi fără experienţă.
Imediat, un alt cerb îi răspunde. Mugetul prelung, ca o chemare războinică, se izbeşte de frunze, se răsfrânge din scoarţa copacilor şi în cele din urmă se răspândeşte pe culmile dealurilor, purtat de vânt. Iar din adâncurile pădurii, glasul altor masculi se face auzit, ca o orchestră a naturii, delimitându-şi teritoriul şi vestind lumii „nunta cerbilor”.
„Asta e glasul cerbului îndrăgostit”, îmi şopteşte Cristi Tomniuc, şeful departamentului de Vânătoare din cadrul Direcţiei Silvice Suceava, care vine adesea aici pentru a asculta boncănitul cerbilor.
Festinul animalelor
La Marginea, în ţarcul de 422 de hectare amenajat special pentru creşterea mistreţilor, toate speciile de animale trăiesc laolaltă, ca o comunitate, fără a se deranja una pe cealaltă. Pâlcului de cerbi veniţi să se înfrupte din bunătăţile aduse de pădurari şi lăsate în poiană i se alătură curând un grup mult mai numeros, dar mai ales mai zgomotos, de mistreţi.
Sosirea lor e anunţată de duduitul ritmic al copitelor lor pe pământ, de trosnetul crengilor rupte în cale şi de grohăitul scurt, nerăbdător să ajungă la mâncare.
Cerbii nu se sperie câtuşi de puţin de tumultul care se face simţit în pădure. Le cunosc obiceiurile mult prea bine. Calmi, continuă să îşi ia masa, doar ceva mai atenţi la zgomotele din jur, pentru ca nu cumva gălăgia porcilor să atragă şi alte vieţuitoare, periculoase pentru ei.
Vreo 40 de porci mistreţi îşi fac apariţia în poiană şi cu o hărnicie de speriat se apucă să radă tot ce a fost lăsat în urmă de îngrijitori, mergând pe firul mâncării, răspândită sub forma unui şarpe unduitor prin iarbă.
În liniştea serii se aude trosnetul fălcilor lor puternice, fărâmiţând mâncarea şi pleoscăitul de plăcere al limbii lor, în timp ce înfulecă cu o plăcere nedisimulată granulele cumpărate special pentru a-i hrăni.
Din când în când, un porcuşor mai îndrăzneţ atentează la mâncarea din faţa unui mistreţ mai bătrân sau a unei femele masive, care fără a sta mult pe gânduri se repede cu botul spre el, ameninţător, încât tânărul o ia la goană, guiţând speriat.
Scena se repetă iar şi iar, cu alţi protagonişti, pentru că mereu câte unuia i se pare că mâncarea de la botul celuilalt e mai bună.
În acest timp, căprioarele şi cerbii îşi continuă masa, printre godacii ce mişună de ici colo, care nici măcar nu mai ridică capul din pământ, pentru a nu rata vreo bucăţică de mâncare.
Molfăitul lor zgomotos şi grohăiturile de încântare care se aud din când în când îi atrage şi pe alţii, care apar din tufişurile pădurii, pufăind zgomotos.
Acelaşi zgomot e ca o invitaţie la masă şi pentru alte animale. Două vulpi roşcate se strecoară precaute din pădure, privind în toate părţile. Atente la orice mişcare, ochesc locurile în care nu a ajuns încă turma zgomotoşilor mistreţi şi se reped acolo, pentru a înfuleca rapid. Masa nu le tihneşte mult. E de ajuns ca unul din noi să facă o mişcare, pentru ca urechea fină a vulpii să o capteze. Imediat ridică privirea, ne găseşte şi ca o săgeată de foc dispare în pădure, la adăpostul desişurilor.
Vieri imenşi, singuratici, îşi fac apariţia la urmă, când corul zgomotoşilor lor semeni dispare în pădure. În întunericul care se lasă ei se descurcă să simtă mâncarea lăsată în urmă de grăbiţii mistreţi mai tineri. Spinările lor ţepoase se văd în lumina albă a stelelor ca a unor uriaşe animale preistorice ce dominau Pământul.
Marin, paznicul încornorat
Incursiunea în natură s-a prelungit mai mult decât ar fi fost necesar din cauza lui Marin, un cerb căpăţânos. Tocmai pe când ne pregăteam de plecare, mişcarea noastră a atras atenţia unui cerb, care fără nici o urmă de teamă, a venit direct înspre observatorul de vânătoare.
După ce a dat ocol adăpostului de lemn, căutând o cale să ajungă la noi, Marin, cerbul poreclit aşa de cei care l-au adus aici anul trecut, după ce l-au găsit în grajdul unei familii din Breaza, crescut alături de două vaci, s-a aşezat drept în faţa scărilor, aşteptându-ne cu coarnele pregătite de atac.
Nemulţumit de faptul că nu poate ajunge la noi, Marin loveşte nerăbdător cu copita în pământ, rupând iarba din rădăcini, îşi agită coarnele bogate, cu cinci ramuri, câte una pentru fiecare an de viaţă, apoi începe să lovească cu ele în scara de lemn, care se zguduie sub forţa loviturilor sale puternice.
În mod normal, un cerb crescut în sălbăticie nu ar reacţiona aşa la vederea oamenilor, ci ar fugi cât mai departe, pentru a se pune la adăpost. Dar Marian, crescut printre oameni, îi cunoaşte, le ştie slăbiciunile şi asemeni multora dintre semenii săi, crescuţi de oameni şi apoi reveniţi în sălbăticie, e agresiv cu cei pe care îi întâlneşte.
„El e paznicul ţarcului. De când l-am adus aici nici cei care ar vrea să treacă de gardul electrificat nu se încumetă, de teamă că le-ar putea ieşi în cale”, îmi spune Tomniuc, care încearcă să îl sperie, dar fără rezultat.
La cele peste 150 de kilograme ale sale şi la duritatea coarnelor sale ascuţite, Marin e un adversar greu de înfruntat cu mâinile goale.
Singurul lucru care îl face să dea înapoi e sosirea zgomotosului ARO al şefului complexului de la Marginea, Costică Radu, care, împreună cu ajutorul său, pun farurile maşinii pe încăpăţânatul cerb şi îl sperie cu strigăte puternice, agitând puştile în mână.
În vreme ce în poiană nu mai este ţipenie de animal, nici măcar vierii bătrâni, capabili de atacuri feroce, Marin nici nu are de gând să se ascundă. Farurile puternice ale maşinii, care îl orbesc şi strigătele oamenilor îl ţin la câţiva metri distanţă, dar în nici un caz nu îl alungă.
E de ajuns cât să coborâm din observator fără să fim luaţi în coarne de cerbul Marin şi să ajungem la maşină.
În urma noastră, umbrele nopţii se închid ca o cortină, protejând vieţuitoarele pădurii, ale căror ochi strălucesc din când în când de la farurile maşinii.
( 3 oct 2008, 11:26:16