Deşi au trecut 18 ani de la momentul ce a marcat căderea regimului comunist din România, municipiul Suceava încă poartă o puternică amprentă sovietică în ceea ce priveşte arhitectura oraşului. Începând cu anii ’60, Suceava a devenit, treptat, un exemplu tipic de urbanizare impusă de o putere ambiţioasă, incompetentă şi surdă la opiniile specialiştilor.

Specialiştii arhitecţi, nevoiţi să-şi desfăşoare activitatea de proiectare între nişte tipare înguste, „impuse de la centru”, sunt de părere că procesul de industrializare forţată a Sucevei, prin crearea celor două zone industriale în Lunca Sucevei şi în Şcheia, a avut urmări destul de grave. Dacă prima zonă industrială a împărţit, practic, oraşul în două, izolând cartierul Burdujeni, a doua zonă a determinat înglobarea parţială a satului Sf. Ilie şi a satului Şcheia.

 

Cum a crescut oraşul

În perioada 1950-1990, suprafaţa municipiului Suceava s-a triplat. Dacă în anul 1966, suprafaţa pe care se întindea municipiul reşedinţă de judeţ era de 442 de hectare, în 1989, aceasta a ajuns la 1.345 de hectare. Municipiul Suceava, împreună cu extravilanul său, totalizau, în 1989, 5.210 hectare, faţă de 1957, când acesta reprezenta doar 766 de hectare. Parcelările pentru locuinţele unifamiliale au jucat însă un rol mai mic în creşterea teritorială a oraşului.

După 1960, în partea de sud-vest a oraşului au început să se contureze opt noi „cartiere”: Areni, cu 2.200 de apartamente, Zamca, cu 1.200 de apartamente, ansamblul Ştefan cel Mare, cu 1.600 de apartamente, ansamblul Mihai Viteazu, cu 2.300 de apartamente, George Enescu, cu 8.000 de apartamente, ansamblul Ana Ipătescu, cu 2.200 de apartamente, ansamblul Mărăşeşti, cu 7.600 de apartamente, şi Obcini, cu 5.000 de apartamente, care au înglobat o suprafaţă de 500 de hectare.

Conform schiţei de sistematizare din 1975 şi 1980, prin remodelare şi, ulterior, demolarea vechiului centru urban al oraşului din secolul al XIX-lea, valoarea indicatorului de urbanizare prin construirea de noi blocuri a crescut pentru Suceava la 76%.

 

Cele mai vechi blocuri, în zona centrală

Arhitectul Ion Andriu îşi aminteşte că, în perioada 1954-1955, a început construirea condominiilor de pe străzile Armenească şi Ion Creangă, în zona centrală a municipiului.

„Cele patru blocuri, câte două pe fiecare stradă, au fost construite după un proiect de tip sovietic, fiind lucrate foarte prost, cu deţinuţi din Penitenciarul Suceava. Fiecare bloc avea câte patru apartamente, parter şi etaj, soluţia tehnică fiind cărămida portantă şi planşeele monolit”, a explicat arhitectul Andriu.

Aceste blocuri au fost locuite, imediat după finalizare, de nomenclatura vremii, şefi ai celor mai importante instituţii din Suceava. Din păcate, la reabilitarea celor mai vechi blocuri din Suceava s-a lucrat până acum în mod nesemnificativ.

În perioada 1955-1958, pe strada Mihai Viteazu, au fost construite opt blocuri, cu aproximativ 100 de apartamente, respectând aceleaşi proiecte sovietice, cu locuinţe spaţioase, foarte înalte, cu spaţii total neeconomice. După 1958, în municipiu s-au ridicat blocuri proiectate la Suceava sau Bucureşti. De altfel, potrivit arhitectului Ion Andriu, în 1957 s-a înfiinţat prima unitate de proiectare de la Suceava.

După 1960, activitatea de construcţie a început să fie mult mai bine sistematizată şi organizată. Au apărut trusturi de construcţii industriale şi civile, dar a început şi industrializarea Luncii Sucevei.

În numai patru ani, au fost ridicate ansamblurile de pe Aleea Trandafirilor şi cel de pe bulevardul Ana Ipătescu, în zona cuprinsă între Teatrul din Suceava şi Complexul Bucovina. În perioada 1961-1963, a fost construit ansamblul din centrul Sucevei, inclusiv blocul turn de pe esplanadă.

„Blocul turn a fost considerat, în perioada aceea, o minune a arhitecturii. Oameni din împrejurimile Sucevei şi chiar din Botoşani veneau să-l admire”, povesteşte arhitectul Andriu.

 

„Se construiau 2.000 de apartamente pe an”

Anul 1964 a însemnat un avânt în activitatea de construcţie, mai ales din punct de vedere calitativ, pentru că nu se mai lucra cu deţinuţi. Din păcate, a fost vorba despre o perioadă scurtă în care s-a pus accent pe calitate, inclusiv pe calitatea proiectării, prin venirea la Suceava a arhitecţilor Nicolae şi Maria Porumbescu, care au proiectat şi Casa Culturii din Suceava. În aceste condiţii au apărut ansamblurile Mărăşeşti-Areni şi Ion Vodă Viteazu. În 1967, se proiectează şi începe realizarea ansamblului de locuinţe Tudor Vladimirescu.

Anul 1970 a marcat, în schimb, un avânt cantitativ în construirea de locuinţe. În prima etapă, 1970-1974, a fost ridicat ansamblul George Enescu, în zona cuprinsă între Mărăşeşti şi Centrul de calcul. În 1975, începe construirea blocurilor din zona cuprinsă între Centrul de calcul şi satul Sf. Ilie, inclusiv parte din cartierul Obcini. După 1978, începe construirea cartierului Zamca, concomitent cu cartierul George Enescu, finalizate în 1982 şi care cuprind 8.000 de apartamente. În perioada 1978-1990, s-a conturat cartierul Burdujeni, tot cu 8.000 de apartamente, recunoscut ca un cartier muncitoresc.

„În 1980, s-a ajuns la maximum de cantitate şi la minimum de calitate, deoarece calitatea nici nu era un principiu de interes. Se construiau aproximativ 2.000 de apartamente pe an”, a precizat arhitectul Ion Andriu.

Utilizarea noilor tehnologii cu un nivel ridicat de prefabricare, în condiţiile climatice din Suceava, a condus la o serie de probleme precum infiltraţiile sau fenomenele de condens. Este perioada în care se promovează construirea de locuinţe cu confort minimal, aşa-numitele „locuinţe diversificate”, perioadă în care apare şi celebra „lege a sistematizării”, cu aberanta reducere a distanţelor între construcţii.

 

În 1980, calitatea în construcţii nu conta

În perioada 1982-1985, se finalizează zona centrală, mai exact strada Karl Marx (actuală Curtea Domnească), din păcate, din punct de vedere arhitectural, mult sub standardul dorit, cu blocuri urâte şi străzi înghesuite. Acest ansamblu s-a construit în urma unei dispute mai mult politice, decât profesionale. S-a luat decizia discutabilă de a se demola toate clădirile vechi din această zonă, fără să se ceară şi opinia arhitecţilor.

Tot în anii ’80 se definitivează şi remodelarea zonei centrale a oraşului vechi, prin completarea ansamblului Ştefan cel Mare şi construirea ansamblului Petru Rareş, cu 300 de apartamente.

După 1985, a început ridicarea cartierului Obcini, a cărui construcţie a durat până în 1993. Cele 6.000 de apartamente sunt ceva mai bine făcute sub aspectul izolaţiei şi chiar al confortului oferit de suprafeţe. La construcţia acestui cartier s-a adoptat soluţia şarpantelor din lemn, care au înlocuit terasele ce trebuiau izolate anual.

 

„Particularii construiesc acum haotic”

În opinia arhitectului Ion Andriu, după 1989, a intervenit o revoluţie şi în construcţii pentru că, în mod dramatic, nu s-a mai construit deloc.

„După 2000, s-a început timid prin acele ANL-uri. Din păcate, particularii construiesc acum haotic, deloc controlat. Dacă înainte controlul politic era prea mare, acum lipseşte orice fel de control. Dacă înainte activităţile de proiectare şi construire erau cenzurate de factorul de presiune politică, acum sunt practic necontrolate şi sub presiunea şpăgilor”, este de părere arhitectul Andriu.

Numărul total al locuinţelor din Suceava, apărute în perioada 1955-1990, este de aproximativ 35.000 de apartamente, în timp ce după 1990, numărul de locuinţe construite de stat nu a depăşit valoarea de 1.000.

„Dacă în alte domenii precum arta plastică sau muzica, o perioadă nefastă poate fi uşor depăşită de evoluţia istorică, cu arhitectura se întâmplă ceva mult mai grav, pentru că reparaţiile presupun eforturi materiale foarte mari, care angrenează energii majore, iar produsul ei are o durată de existenţă foarte mare, chiar de ordinul sutelor de ani”, este de părere arhitectul Ion Andriu.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Suceava, oraşul cu amprentă sovietică.

Comentarii