Gheorghe Matei, sau Bunicul, cum îi spun toţi cei care-l cunosc, respectându-i venerabila vârstă de 94 de ani, nu poate să se înşele niciodată asupra orei, fie ea din zi sau din noapte.

În micro-apartamentul său din Suceava, în care locuieşte singur din anul 2001, de când a rămas văduv prin trecerea la cele veşnice a soţiei sale, timpul se scurge măsurat cu exactitate de cele 20 de orologii, ceasuri mari, de masă sau de perete, care-i împodobesc încăperea.

 

Meserie şi bătaie

Născut la Zvoriştea, la data de 6 iulie 1914, Gheorghe Matei a urmat Şcoala de Arte şi Meserii de la Cernăuţi, unde a învăţat tainele mecanicii fine, meşterind cu precădere mecanisme de ceasuri.

La şcoala în care, aşa cum îşi aminteşte el, se spunea că „bătaia este ruptă din rai”, a învăţat meserie, dar a încasat şi „corecţii” la palmă de la inginerul şef Vaskavoivici „până se umfla mâna cât pâinea” şi a stat în genunchi pe grăunţe. „Din te miri ce - îşi aminteşte el - primeam pumni după cap şi picioare în fund”.

Primul ceas, pe care l-a avut încă din şcoală, era un ceasornic de buzunar marca Roskopatent. Piesele veneau din Germania, iar elevii montau ceasurile la orele de practică.

Cu gândul la colegii săi de la Cernăuţi, Gheorghe Matei murmură: „Din 30 de colegi, câţi am fost, numai eu mai trăiesc. Toţi au murit”.

 

Ciorbă din picioare de cal cu tot cu potcoave

După absolvirea şcolii, în anul 1936 a fost încorporat la Regimentul 6 Vânători, din cadrul Diviziei 14 Infanterie.

A făcut armata la Bălţi, în Basarabia, “atunci când Basarabia era a noastră”.

După modificările teritoriale din vara anului 1940, Gheorghe Matei a revenit la Suceava şi a lucrat un timp în Poliţie (cu gradul de plutonier) dar, la 17 aprilie 1944, a fost mobilizat şi trimis din nou în Basarabia, unde a luptat pe frontul de la Odessa.

A căzut prizonier la sovietici cu tot regimentul şi, vreme de 5 ani, a lucrat la minele de cărbuni din Donbas.

Au fost vremuri grele şi povesteşte că, până când perimetrul lagărului de prizonieri a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată şi s-a amenajat, cât de cât, o veche cazarmă militară, prizonierii au stat 12 zile sub cerul liber. Mureau câte 20 de oameni pe noapte din pricina dizenteriei.

În lagărul de la Holona Balka, în care a mâncat „ciorbă din picioare de cal cu tot cu potcoave”, au murit din toamna anului 1944 până în anul 1949, din cei 20.000 de prizonieri (12.000 români şi 8.000 germani), peste 2.000 de oameni.

„Cărau morţii noaptea cu basculantele”, îşi aminteşte el.

 

„Am lucrat ca meseriaş liber”

Gheorghe Matei a rezistat, a răzbit peste toate greutăţile şi a revenit în satul său de baştină.

Nu s-a împăcat cu noul regim comunist. “Comuniştii - spune el - au făcut din cai măgari şi din golani funcţionari”.

Cu o meserie bună la bază şi-a rostuit singur destinul: “N-am vrut să fiu supus la nimeni şi am lucrat ca meseriaş liber. În 1950 mi-am deschis la Zvoriştea propriul meu atelier de lăcătuşerie mecanică”.

Pentru că n-a vrut să fie cu comuniştii, a pierdut 4 hectare de pământ şi, deşi şi-a plătit ca meseriaş independent asigurările sociale, nu i s-au recunoscut 10 ani de vechime în muncă.

Mai târziu, pe la începutul anilor ’60, s-a angajat la Combinatul de Celuloză şi Hârtie din Suceava, unde a lucrat ca maistru AMC (aparate de măsură şi control).

A ieşit la pensie în anul 1976.

Este veteran de război şi păstrează pe perete, în ramă, brevetul medaliei cu care a fost onorat. Din cei doi fii mai trăieşte unul, fost maistru mecanic, acum pensionar şi el, în vârstă de 70 de ani.

 

„Aurul e ochiul dracului”

Din reparatul ceasurilor nu s-a îmbogăţit, dar nici nu a trăit în lipsuri. Printre clienţii săi erau oameni cu poziţii sociale bune, ofiţeri, medici, avocaţi.

Exista o reţea de voiajori care aduceau ceasuri şi piese de schimb din străinătate. Aduceau şi bijuterii, dar acestea nu l-au tentat niciodată.

“Am urât aurul - spune el - puteam să procur aur de la voiajori dar nu mi-a plăcut, m-am ferit de el. E periculos. Aurul e ochiul dracului”.

Îmi arată un ceas mare de birou, decorat fastuos, care imită un ceasornic ce se găsea pe vasul “Titanic”. “Pe <Titanic> - spune Bunicul - erau numai oameni bogaţi, dar aurul nu le-a purtat noroc!”.

Fiecare din ceasurile sale are o formă aparte şi dispune de mecanisme rotative cu diverse figurine. Dar toate funcţionează numai cu baterii electrice.

“Am renunţat la ceasurile mai vechi, mecanice, pentru că la vârsta mea nu mai pot să le întorc. Astea, cu baterii, nu mai trebuie întoarse”.

 

“Dumnezeu m-a ţinut”

Ceasurile au fost procurate fie din bazar, fie de la voiajorii care aduceau piese de schimb pentru reparaţiile pe care încă le mai făcea cu câţiva ani în urmă. Ceasuri cu pendulă, cu cuc, cu fel de fel de figurine rotative fabricate în Germania, Rusia, China sau Japonia.

Lângă perete, cu o lampă cu braţ flexibil pe ea, se află masa de lucru. “Masă specială, elveţiană” spune Bunicul, cu sertare pline cu piese de ceasuri şi instrumente.

Mă invită mai aproape şi scoate dintr-un sertar o trusă de buzunar pe care o purta permanent cu el.

“Reparam ceasurile pe stradă - îşi aminteşte cu nostalgie - acum mai meşteresc doar la ceasuri mari. Nu mai văd aşa bine ca odinioară”.

La plecare, îmi arată pe perete o icoană cu chipul Mântuitorului Isus Hristos. E veche, mama lui a cumpărat-o de la nişte femei care veniseră din Basarabia. “Dumnezeu m-a ţinut”, îmi spune Bunicul la despărţire şi închide uşa în urma mea.

Pe scări, coborând, aud dangătul şi bătăile ceasornicelor care marcau ora exactă. Rămas singur, Bunicul le priveşte, cu siguranţă, atent şi verifică dacă nu cumva a rămas vreunul în urmă.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Orologiile Bunicului.

Comentarii