În 1952, Mircea Eliade se adresa, dojenitor şi lămuritor, Occidentului: "Popoarele de dincolo de Cortina  de Fier nu se simt mai solidare între ele decât se simt cu restul Europei. Această vastă regiune[…] este organic legată de Occident. Dunărea este un [...] fluviu european. Orientul şi Occidentul Europei sunt, economiceşte, complementare. La fel ca în Occident, nicăieri în Orientul Europei nu există o solidaritate unică şi exclusivă. Românii se simt solidari cu popoarele balcanice datorită ortodoxiei şi moştenirii comune bizantine, dar şi cu naţiunile de origine latină din Occident." Dincolo de aceste declaraţii, însă, autorităţile comuniste supuneau la persecuţii pe reprezentanţii catolicismului şi ai altor confesiuni, şi chiar pe cei ortodocşi dominaţi de rectitudine şi de protestul faţă de statul ateu. La ieşirea din totalitarism, însă, interesul românilor sau al altor naţiuni  din Uniune faţă de propria istorie, ca şi faţă de istoria credinţelor şi patimilor confesionale şi culturale este destul de scăzut. Franţa secolului trecut a cunoscut în anii ’80 un adevărat seism prin apariţia cărţii « Memoria tăcerilor , La memoire des silences » de Elisabeth Miribel, care a rămas în istorie ca biografia neegalată a Monseniorului Vladimir Ghika. Scritoarea observa că „tăcerea se lasă din nou asupra vieţii şi morţii lui Vladimir Ghika”, la fel cum se lasă asupra multor aspecte importante ale martirajului creştin din Europa Occidentală şi din Estul ei sovietizat. Autoarea a insistat pe răspândirea expresiei Monseniorului însuşi, aceea de „memorie a tăcerilor” pe care acesta o utilizase în lucrarea sa intitulată „Gânduri pentru zilele care vin”: „noi vom fi judecaţi, înainte de toate, după ceea ce am făcut cu tăcerile lui Dumnezeu”, pentru că „ar trebui să avem memoria tăcerilor, la fel ca şi pe aceea a cuvintelor”. În deznădejdea şi lipsa de lumină a vremurilor actuale dominate de secularism şi consumerism, Europa e luată cu asalt de pântecul roditor al islamismului fertil,  în dauna zidirii materiale, fiinţiale şi spirituale iudeo-creştine tradiţionale. Raporturile demografice de forţe se schimbă accelerat: în timp ce populaţia ce frecventează moscheea creşte ca un fluviu abundent ce inundă chiar în statele europene devenite înfloritoare datorită secolelor de catolicism şi protestantism civilizator (adevărate curente ce au implementat modernitatea europeană sedimentată), vechi şi nobile catedrale creştine îşi pierd enoriaşii. Occidentul experimentează acum turismul religios creştin pentru a asigura fondurile necesare întreţinerii edificiilor sale spirituale, în condiţiile în care enoriaşii scad în urmaşi şi îmbătrânesc. Ba, mai mult, se încearcă revigorarea creştinismului prin implicarea mai profundă a bisericii în viaţa comunităţii: unele catedrale din Belgia şi Germania au devenit, cu permisiunea pastorilor, adăposturi pentru refugiaţi politici sau azilanţi economici ori expaţi, prigoniţi în ţările lor pentru ideile religioase,  credinţe şi acţiuni politice chiar, atunci când au conţinut antitotalitar. Catedrale întregi adăpostesc, sub îndemnul unei adevărate teologii a necazului omenesc, suflete îndelung prigonite de politicile abuzive ale unor regimuri bazate pe discriminare şi abuz. Cu corturile şi saltelele aşezate pe jos, cei primiţi să se salveze prin rugăciune şi implorare ajung să-şi întemeieze în biserică un nou rost, căci autorităţile sunt astfel atenţionate să coboare o privire asupra problemelor lor de supravieţuire, să-i susţină şi să-i apere. Poate că aici este o fărâmă din adevărata misiune a bisericii, anume aceea de a salva omul din calea întunericului coborât pe pământ.

În lumea de azi, secularizată, termeni importanţi precum „caritate”, „solidaritate”, „iubire creştină” sau „rugăciunea inimii” au fost deturnaţi de la sensul lor profund şi autentic creştin prin practicile profane şi mediatizate ale business-ului „facerii de bine” cu scop de publicitate mascată sau de reclamă electorală. Vedem adesea ministrese ale concernelor de cosmetice sau de show -biz cum îşi donează chipurile dezinteresat parte din avere unor societăţi „caritabile”, „admirăm” la televiziune ( cu râvnă în fazele pre-electorale) cohorte de politicieni aflaţi în goană după capital sporit de imagine publică şi de rating, ba chiar suntem nevoiţi să credem că, după îndelungi cariere de politruci atei neîndurători, activişti cu dare de mână construiesc biserici pentru creştinii care le vor da votul pe viaţă în sate menţinute timp îndelungat la nivel de ev mediu tocmai de râvna lor bolşevică.

Când Papa Ioan Paul al II-lea a călcat pe pământ românesc, în anul 1999, acesta  i s-a părut a fi „grădina Maicii Domnului”. Rolul acestui Papă originar din Răsărit, şi tocmai de aceea mai spiritual în inimă, a fost imens nu numai în căderea Zidului Berlinului, ci şi în răspândirea pe pământ românesc a florilor ecumenismului, flori a căror menire este să-i unească pe europeni şi pe membrii civilizaţiei iudeo-creştine în faţa invaziilor ce au început, să apere valorile spiritualităţii creştine dincolo de limitele doctrinare, să ridice dorinţa de pace şi de iubire între oameni deasupra tuturor tentaţiilor specifice timpurilor din urmă.

În timp ce alte culturi îşi îndeamnă credincioşii cu sabia, genialul Papă din Est ştia că sufletul europenilor creştini e sensibil la Sfânta Taină a Cuvântului: „Mare, câtă vreme mă primeşti în pupilele tale deschise/ sub forma cercurilor învălurite,/  mi se pare că-n tine se-neacă toate abisurile/ şi toate graniţele - // dar cu piciorul ai şi atins valul,/ şi atunci ţi s-a părut/ că Marea aceasta în mine a sălăşluit/ emanând atâta linişte împrejur, atâta frig.// Să te îneci, să te îneci!/ Răsucindu-te, şi apoi să te îndepărtezi,/ în refluxul acesta fără să simţi treptele/ pe care, tremurânde, se strâng numai sufletele,/ sufletul omului scufundat într-o mică picătură,/ sufletul care e luat de şuvoi în cele din urmă.//”.

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea a marcat şi deschiderea dosarului de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika, ce va fi practic declarată, sperăm, de Crăciun, când se împlinesc 125 de ani de la naşterea martirului şi geniului român al dăruirii creştine. A fost singurul preot cunoscut, hirotonit în ambele rituri, cel latin şi cel bizantin, şi care primise de la Papa Pius al XI-lea puterea excepţională de a fi duhovnic în toate diecezele din lume şi de a putea oficia liturghia oriunde, în fiecare din cele două rituri. Şi oare nu aceasta este misiunea adevăratului suflet creştin, înainte de a fi luat de şuvoi şi ridicat în Lumină?

 

Angela Furtună
angela.furtună@gmail.com
http://laurencejth.over-blog.net/

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Sufletul luat de şuvoi sau asemănarea cu Dumnezeu.

Comentarii