Lumea globalizată devine din ce în ce mai mult o „supă primordială” în care oamenii se găsesc din nou în faţa unor tentaţii ideologice inaugurale– în fapt, configuraţii şi agregate de noţiuni abstracte, idealiste, utopice -, ar observa orice filosof ( dar şi orice artist cu capul în nori). Însă "ideile sunt pentru obiecte ceea ce sunt constelaţiile pentru stele" spunea cândva Walter Benjamin. Ce ne facem, aşadar, atunci când oamenii înşişi sunt stimulaţi să devină „obiecte”, roboţi, executanţi, somnambuli ce-şi trăiesc viaţa ca pe un delir politicianist şi/ sau consumerist fără început şi fără sfârşit, iniţiat şi întreţinut mai ales de promisiunea electorală şi respectiv de reclama comercială? Or, în jurul oamenilor-obiecte, ideile plutesc, fecundează, recrutează, seduc şi fac prozeliţi, astfel născându-se atât partizanatul politic, cât şi atitudinea de dependenţă faţă de shopping (obsesia de a cumpăra )…

În timp ce filosoful se menţine în formă încercând să pună întrebarea cea mai potrivită care va reuşi să developeze realitatea sub un aspect inedit, omul obişnuit se salvează astăzi numai prin umor, prin ironie, prin atitudine etilică, prin romantismul de cartier, prin iluzia anesteziei efectuată cu emisiile televiziunilor, prin contemplarea afişelor, prin atingerea imaginală a idolilor (fie ei politici, fie de supermarket. – Idolii de astăzi devin astfel icoane ce substituie vechea iconografie care era pur spirituală; ei sunt veneraţi, sunt imortalizaţi, nasc pasiuni, configurează discipoli fanatici, scripturi moderne, logici paralele…)

Am promis că ne vom preocupa de ironie şi umor cu mai multă râvnă în acest an, căci este un an electoral. De ce am crezut că fi-va utilă această însoţire? Pentru că anul se anunţă isteric, vărsarea de „sânge mediatic” a actanţilor politici e exhibiţionistă şi nu e indicată cardiacilor profesionişti, mintea şi sufletul românilor trebuie împrospătate cu trufandalele bunului simţ, speranţa şi optimismul trebuie readuse în inima oamenilor.

În Uniunea Europeană, care este supa fierbinte cu care se frig marii gurmanzi politici ai zilelor noastre, umorul este bine reprezentat, mergând de la originile sale, disputate aprig între englezi şi francezi, şi până la expresivitatea sa etnică - atât de diferită de la o populaţie la alta. Glumele la modă în UE au conotaţie etnică. Glumele cu conţinut etnic au două mesaje. Primul mesaj susţine că cei care sunt calul de bătaie ar fi proşti. Al doilea mesaj este că cel ce spune gluma este deştept. De exemplu, eu, contribuabilul român cu salariu de două sute de euro, spun despre nemţi următoarea glumă: Care este obsesia tehnică cea mai importantă pentru germani? Răspuns: tubul…digestiv. De aici s-ar putea înţelege că nemţii sunt (şi sunt) obsedaţi de mâncare şi digestie, şi de aceea ar fi săraci cu duhul (chestie parţial verificabilă, căci ei nu excelează totuşi în umor), în timp ce eu, român fiind, deci mai slab în puterea de cumpărare, aş fi mai inteligent şi spiritual, deoarece mai… flămând. Dar oare asta se înţelege cu adevărat? În Europa, englezii se amuză cu glume pe seama irlandezilor, francezii fac glume despre belgieni, ca şi olandezii, iar suedezii şi finlandezii „dau” în norvegieni. Se mai întâmplă, însă, ca şi anumite grupe mari de populaţie din aceeaşi ţară să se „bată” prin arma glumelor… regionale. În Grecia, lumea râde de pontici, danezii se amuză pe seama yuţilor din Aarhaus (e, totuşi, ceva putred în Danemarca, nu-i aşa?) , în timp ce irlandezii produc glume cinice pe seama kerrymen-ilor din sudul ţării lor, însă noi ştim că şi în România există grupuri ţintă pentru glumeţi: oltenii (fabrica de dictatori), moldovenii (fabrica de leneşi şi de genii literare şi muzicale), ardelenii (fabrica de umor cu iz englezesc). De aici se vede treaba că este adevărat faptul că toată lumea râde, însă fiecare râde din alte motive şi de altcineva.

Există chiar o teorie – sugerată de cercetătorul în folclor Alan Dundes -, privind diferitele grade de înţelegere a bancurilor, făcută prin chiar „metodologia de investigare umoristică”:

Când un francez aude o glumă, râde întotdeauna de trei ori: mai întâi când i-o spui, apoi când i-o explici şi a treia oară când o înţelege, în sfârşit. Concluzia: francezii sunt nebuni după ocaziile de a râde. Dar când îi spui o glumă unui englez, el va râde de două ori. O dată când i-o spui şi a doua oară când i-o explici. De înţeles, n-o va înţelege niciodată pentru că un englez adevărat este un morocănos. Dacă îi spui o glumă unui german, el râde o singură dată, când i-o spui. Nu te va lăsa să i-o şi explici, fiind foarte arogant. Nemţii nu au simţul umorului. Când, însă, îi spui o glumă unui evreu, acesta nici măcar nu te lasă să o termini şi te va întrerupe. Mai întâi, el o ştie deja. Al doilea, tu nu o spui cum trebuie. În cele din urmă, ţi-o va spune el, aşa cum trebuie spusă. Evreul crede că el a inventat lumea.

De remarcat că umorul are rolul unui elixir care însufleţeşte omul abstract, omul-obiect al filosofului. Pentru bunul european, la începutul noilor utopii politice, umorul va fi întotdeauna o baie de curăţenie generală de prejudecăţi. Un fel de duş cu nisip în deşert, ca să zic aşa, mai ovreieşte, făcând un spirit de glumă…

Angela Furtună
angelafurtuna@yahoo.com
http://laurencejth.over-blog.net/

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Viaţa între filosofie, supermarket, politică şi bătăi cu frişcă.

Comentarii