23 ianuarie2002. Răpirea. Apoi, 1 februarie, decapitarea. Un fişier video horror circulă prin internet. Dar nu e ficţiune. Este realitate. Filmul reprezenta, după un scenariu cu mesaj punitiv terorist, tortura psihică şi decapitarea lentă cu suplicii şi în direct a unui om. Daniel Pearl, jurnalist de la Wall Street Journal, întrunise la momentul capturării sale de către un grup islamic de extremişti pakistanezi toate condiţiile incitării la omorul ritual islamic : era american evreu ce scria la cel mai profund capitalist cotidian din lume.

Decapitarea  ca ecologie divină islamică, îşi are originile în Coran. “Când întâlneşti pe infideli pe câmpul de luptă, loveşte la gâtlej” şi “Voi stârni groaza în inima infidelilor, tăindu-le capetele şi zdrobindu-le mâinile” spun câteva  pasaje sugestive privind teologia şi tehnologia acestei insituţii simbolice a jurământului faţă de Allah. Anihilarea duşmanului prin procedeul decapitării are la bază cuvintele lui Mahomed de la ultima sa înfăţişare înaintea drept-credincioşilor: “Am primit poruncă să lupt împotriva oamenilor, până când toţi vor mărturisi: “Nu e alt Dumnezeu, decât Allah!” Aici, în cumulul de presiuni istorică, spirituală, religioasă şi culturală, să găsesc rădăcinile actualului terorism islamic, căruia i–a căzut victimă acum şase ani şi jurnalistul Daniel Pearl. Agresivitatea islamică nu este, însă, o noutate în istorie. Ea a fost cercetată de-a lungul timpului de numeroşi teologi, istorici, militari, politologi, psihologi, psihiatri, filozofi, jurnalişti sau analişti strategici, între care Besançon, Burckhardt,  Churchill, Gibbon, Huntington, Lévy, Patai, Pearl, Pirenne, Renan, Spengler, Toynbee. Apelând la arheologia spirituală, cercetătorii au identificat drept cauză a violenţei extreme din fundamentalismul islamic fixaţia sa într-o doctrină religioasă rigidă, nereformată în mii de ani, neadaptată la evoluţia umanităţii şi care aplică şi la ora actuală o autoritate spirituală incandescentă şi extremă asupra vieţii sociale a Islamului.

Majoritatea orientalilor şi occidentalilor creştini sau evrei ori de alte religii nu pare să fie prea atentă la mesajul explicit actual al terorismului islamic, identic cu cel de pe vremea ultimului califat : Islamul nu şi-a propus niciodată şi nu îşi pune nici azi problema reîmpărţirii lumii, ci numai problema asimilării ei totale. În acest sens, aici este vorba numai despre manifestarea conceptului de Supunere (Islam) care acompaniază imperialismul islamic. Această teorie, susţinută de Traian Ungureanu în cartea sa Războiul timpurilor – declin occidental şi asediu islamic, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006 (dar susţinută încă de Bernard-Henry Lévy în Who Killed Daniel Pearl ?, Melville House Publishing în 2003), fiind expusă şi în monografia dedicată fenomenului de Efraim Karsh, are la bază constatarea că imperialismul islamic e « profund oriental şi intens arab. Oriental, pentru că ideea imperială e creaţia spaţiului oriental (vezi exemplele imperiilor egiptean, asirian, babilonian). » Occidentul a ajuns mult mai târziu la ideea imperială, dar a fost primul care a abandonat-o deja. Spaţiul islamic continuă tradiţia imperială « pe care o legitimează religios, propagând-o prin ipostaze istorice succesive : arabismul secolelor imediat următoare morţii Profetului militar, expansiunea otomană, mesianismul revoluţionar islamic iranian, doctrina Califatului, reluată explicit de Osama Bin Laden. »

Suprevieţuind durerii atroce declanşată de asasinarea la 1 februarie 2002 la Karachi, Pakistan, a soţului ei în vârstă de numai 38 de ani, Mariane Pearl a scris o carte intitulată A Mighty Heart care a fost repede ecranizată de Brad Pitt, în rolurile principale fiind distribuiţi Angelina Jolie şi Dan Futterman. Cartea este axată pe cinci teme fundamentale în abordarea actuală a discriminării : 1. Identitate, moştenire ;  2. Înţelegere, alegere şi convingere (inclusiv credinţă religioasă) ;  3. Umanitate şi etnie ; 4. Tikkun Olam (evr. repararea, refacerea armoniei lumii) ; 5. Justiţie (Dreptate). La reuşita ei au participat prin texte selectate, într-o exemplară solidaritate umană, Theodore Bikel, Alan Dershowitz, Kirk Douglas, Ruth Bader Ginsburg, Larry King, Amos Oz, Shimon Peres, Daniel Schorr, Elie Wiesel, Peter Yarrow, A.B. Yehoshua.

Povestea filmului Speranţa moare ultima, văzut şi de români (premiera în România la 26 octombrie 2007), e clară şi simplă precum a fost şi viaţa lui Daniel Pearl : fiind editor pe Asia de Sud al cotidianului Wall Street Journal, Daniel Pearl făcea (în 2002, după atacul din septembrie 2001), în Pakistan, însoţit şi de soţia sa, însărcinată, Mariane, o anchetă asupra lui Richard Reid, un terorist afirmat în zborul Paris-Mami. La Karachi, Daniel este răpit pe proprietatea lui  Saud Memon, în timpul unei întâlniri aranjate cu un şeic ce avea legături cu teoriştii. Urmează, palpitant, ancheta…

Ceea ce filmul nu poate, însă, cuprinde în totalitate, este mesajul tragic al ameninţării teroriste asupra omenirii actuale. În acelaşi an 2002 fuseseră ucişi 25 de jurnalişti în întreaga lume. Crimele acestea se petrec fie în lumea islamică, fie în lumea post-nazistă şi post-sovietică, unde imperialismul ideologic se impune prin aceleaşi metode : sădirea groazei în populaţia civilă, în jurnalişti şi oamenii liberi care luptă pentru adevăr şi democraţie.

Pe 1 februarie  sunt şase ani de când jurnalistul Daniel Pearl a fost decapitat în direct, pentru ca lumea occidentală să paralizeze, încă o dată, de groază. Speranţa moare ultima. Nu te vom uita niciodată, Daniel Pearl.

Angela Furtună
angelafurtună@yahoo.com

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Şase ani de la plecarea jurnalistului Daniel Pearl.

Comentarii