La ortodocşi, urările cele mai frecvente făcute cu ocazia sfârşitului de an şi cu prilejul sărbătorilor de iarnă se exprimă, începând de la Sfântul Nicolae (debutul Lunii Cadourilor, pentru comercianţi) şi până la Sfântul Ioan Botezătorul, prin următoarele formule: Crăciun fericit!, Sănătate!, Prosperitate!, Pace şi Bucurii!, La mulţi ani!, Un an nou cu bine!, La anul şi la mulţi ani!, Să fiţi iubiţi! şi aşa mai departe. Catolicii şi protestanţii îşi spun cam aceleaşi lucruri. Musulmanii şi budhiştii aşişderea. Evreii adaugă la toate acestea şi formula Ad mea veesrim!(adică, Până la 120!, pentru că Domnul ne-a vrut iniţial mai longevivi decât am ajuns nou astăzi). Indiferent de cult, oamenii sugerează îngerilor gardieni că vor pace, iubire, sănătate şi viaţă bună.

Timp de mii de ani, cu diverse prilejuri păgâne şi apoi religioase, ce au devenit tradiţie lumească, socială şi culturală, oamenii au dezvoltat o cultură a îngrijirii sufletului prin parcurgerea mentală şi religioasă a ritualului anului bisericesc sau liturgic (exerciţii de pietate, post mental şi trupesc, şi asceză, prin instruire, prin rugăciune, prin fapte de pocăinţă şi milostenie). Noutatea post-civilizaţiei în care am intrat este aceea de a fi înlocuit sacralitatea cu simbolistica supermarketului. Am văzut în ajunul sărbătorilor goana şi bătălia după achiziţionarea de bunuri din magazine. Frenezia şi abundenţa cumpărăturilor de sărbători se dezvoltă ca un standard de reuşită socială şi materială dominate de acceleraţia achiziţiei materiale: achiziţie de bunuri, dar şi achiziţia statutului de cumpărător profesionist. Cele două faţete descriu, în lumea de azi, pe omul prosper şi împlinit, echivalent al omului de succes, echivalent la rândul său al omului model.

Ce se întâmplă, însă, cu sufletul omului dominat numai de pulsiunea achiziţionării de mărfuri şi de educaţia obsesiv-compulsivă a producătorului şi manipulatorului exclusiv de bani? Ce i se întâmplă, aşadar, unui suflet care este sistematic neglijat, hăituit de false teme ce îi sunt străine, care este minimalizat prin presiunea megalomană a omului ce se dăruieşte numai ipostazei sale trupeşti şi consumiste? Efortul de a găsi un răspuns  la această întrebare îi este răsplătit celui interesat de momentul în care are de a face cu un „homo consumerus”: agitat, acesta butonează fără încetare, se agită, aleargă, accesând cu toate simţurile şi prin toate mijloacele tehnologice zeci de canale de informaţii pentru a găsi la timp pe piaţă produsul cel mai convenabil din punct de vedere al raportului calitate/ preţ, sau produsul cel mai excentric, sau produsul cel mai cool etc..  Acest individ îşi trăieşte viaţa cotidiană la nivelul de stres cel mai înalt, într-o stare de anxietate permanentă, actele sale fiind lipsite de satisfacţie, pentru că, o dată devenit dependent de mecansimele de piaţă actuale (producţie, publicitate, reclamă, PR, desfacere, marketing), individul nu se mai poate elibera de acest stil de viaţă care nu este, conform definiţiilor mai vechi, decât un nou tip de viciu. Unde este, aşadar, sufletul omului, în tot acest tăvălug care îi parcurge existenţa?

Adevărul este că sufletul omului contemporan  shopping-addicted devine din ce în ce mai mult un apendix. Numai în clipa morţii noastre, acest apendix devine brusc important, ca un foc de artificii intern, ca o implozie apocaliptică ce ne ajută să retrăim în câteva minute – nu multe – esenţa inefabilă a darului cel mai preţios pe care îl pierdem: viaţa.

Postmodernitatea a înlocuit servitutea umană faţă de zeitate cu servitutea faţă de mărfuri, a golit sufletul de complexitatea trăirilor dar a umplut tomberoanele şi buncărele cu ambalaje şi deşeuri, a transformat bisericile în muzee şi surpermarketurile în altare.

Vă doresc un An Nou 2008 aşa cum îl visaţi fiecare! Să ne revedem cu bine, să ne suportăm pe planeta aceasta aglomerată şi nebună, să ne iubim, dacă e posibil, ori, dacă nu, măcar să nu ne mai accelerăm singuri dispariţia din Univers. La urma urmelor, viaţa este lucrul cel mai frumos pe care Dumnezeu ni l-a oferit la naştere, fără bani. Oare noi ce preţ îi mai acordăm astăzi? Cum ne răscumpărăm, prin viaţă, mica scânteie divină ce ne-a întrupat?

Angela  FURTUNĂ
Publicistă, scriitoare
Membră a Uniunii Scriitorilor din România
angelafurtuna@yahoo.com

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Viaţa: preţul şi răscumpărarea.

Comentarii