„Moartea domnului Băsescu”, „Mooartea domnului Iliescu”, „Moartea domnului Tăriceanu”...

Publicul filmului „MOARTEA DOMNULUI  LĂZĂRESCU” este de două feluri.

Un public din afara României  vede, graţie tehnicilor de colaj din acest film, un scenariu al absurdului, un  melanj între şcolile de dialog Eugen Ionescu – Frantz Kafka şi şcoala vizuală Bunuel:  Lăzărescu, un om în vârstă, bolnav şi abandonat, care trăia la limita sărăciei şi izolării sociale tipice sistemelor contemporane, suferă un atac de apoplexie, după care cheamă în ajutor Salvarea, sistemul medical şi sistemul omenesc din societatea în care trăieşte, dar nimeni nu este competent pentru omenie eficientă sau pentru un act medical care să-l salveze. Pentru măiestria cu care a construit povestea omului simplu strivit de monştrii birocraţiilor asasine, filmul, regizat de Cristi Puiu,  a fost multiplu medaliat în Europa: Marele Premiu "Un certain regard", Cannes 2005, Premiul publicului la TIFF 2005, Cluj-Napoca,  Marele Premiu "The Silver Orb", Alba Regia 2005,  Marele Premiu "The Golden Tower", Palic 2005,  Marele premiu al juriului Copenhaga 2005 ,  "Lebada de Aur" - Cel mai bun actor Ion Fiscuteanu, Copenhaga 2005,  Premiile Bayard d'Or pentru Cel mai bun film, şi Cea mai bună actriţă, Luminiţa Gheorghiu, Namur 2005. 

Ce vede, însă, publicul român al acestui film?  Ei bine, publicul românesc vede de fapt o poveste  pe care fiecare dintre cetăţenii români simpli şi normali a trăit-o pe pielea lui sau pe pielea vreunei rude, dacă au avut ghinionul să se îmbolnăvească şi să apeleze  la sistemul public de sănătate. Un cetăţean român în vârstă, un cetăţean dispreţuit de sistem pentru că este doar un om bolnav şi lipsit de apărare, dar un om care nu face parte din nicio mafie, din nicio ierarhie privilegiată, un om pe care nu putea să-l cheme însă nici Traian Băsescu, nici Ion Iliescu, nici Călin Tăriceanu, nici Văcăroiu sau Păunescu ori Nicolăescu sau alte nume cu fiţe de bani, politică sau de vedete, deci un „simplu cetăţean” este plimbat între spitale, din raţiuni efectiv stupide şi criminale, în timp ce este şi umilit şi supus unui stress psihic copleşitor, iar prin irosirea şanselor sale de supravieţuire simptomatologia unui accident vascular suferit cu câteva ore în urmă i se agravează, iar finalemnte omul moare chiar înainte de a fi fost operat.

Cu tot respectul pe care conceptualizarea artei secolului trecut şi a celui în care ne aflăm îl datorează autonomiei esteticului faţă de etic, filmul „MOARTEA  DOMNULUI  LĂZĂRESCU” nu poate fi urmărit fără lecţia morală, ce se desfăşoară în paralel cu vizionarea propriu-zisă. În timpul vizionării, îmi trec prin minte, ca oricărui român obişnuit, spitalele noastre murdare şi depăşite, lipsite de medicamente uzuale, de aparatură şi de specialişti, cabinetele medicale şi dispensarele de sănătate ce deservesc milioanele de români ai nimănui, calvarul la care sunt supuşi de birocraţie, laolaltă, pacienţii, medicii şi personalul sanitar, care au ajuns astfel la limita ultimă de dezumanizării, striviţi de conducerile incompetente de la Bucureşti şi de clişeele aruncate pe piaţa de valori deontologice de către cinici artizani ai deturnării noţiunilor de sănătate, respect faţă de om şi faţă de viaţă. Acest film nu s-ar putea numi niciodată „MOARTEA  DOMNULUI   BĂSESCU”, „MOARTEA  DOMNULUI  ILIESCU”, „MOARTEA DOMNULUI  TĂRICEANU”...iar cei nominalizaţi aici habar nu au ce se întâmplă dincolo de parbrizul lor de privilegiaţi ai unui sistem corupt peste care tronează.

Mesajul filmului se ridică, finalmente, deasupra denunţului societăţii bolnave ea însăşi în care trăim. Însă spectatorul, în cheie realistă, nu poate fi împiedicat să vadă şi să compare  soarta domnului Lăzărescu cu soarta domnului Iliescu, a domnului Băsescu, a domnului Tăriceanu, a domnului Văcăroiu, a domnului Păunescu sau Nicolaescu- oameni care îşi scot măselele la Paris sau îşi operează vertebrele ori îşi pun piciorul în ghips în Austria sau în Israel sau cine ştie pe unde. Condamnabilă aici nu este starea materială diferită a lui Lăzărescu (sărac lipit, după o viaţă de muncă) de cea a lui Iliescu, Băsescu, Tăriceanu (oameni ajunşi prin cariere politice şi de clanuri mafiote).  Nu, sărăcia nu e o virtute. Condamnabilă este nesimţirea criminală cu care trec prin viaţa de înalţi demnitari, aleşi de poporul român,  personalităţi ca cele citate de mine mai sus, care, deşi promit şi au atribuţii clare în acest sens, nu au făcut nimic eficient pentru a remedia criza profundă prin care trece sistemul medical românesc, dar şi-au văzut liniştiţi de sporirea averilor personale şi/ sau a puterii politice şi a privilegiilor. Dacă şi-ar fi creat statutul privilegiat prin afaceri proprii, este treaba lor. Însă folosindu-se cu nonşalanţă de privilegiile Puterii, în dauna intereselor electoratului, ei se fac moralmente părtaşi la crime împotriva electoratului.

Şi încă ceva: Lăzărescu este unul din cele 6 milioane de cetăţeni români care îşi dă votul  rechinilor naţiei, rechini ce îi promit de 17 ani, în campaniile electorale,  sănătate, respect, demnitate şi îi urează mereu „să trăiţi bine” sau „multă sănătate” cu ocazia sărbătorii de Crăciun. Lăzărescu devine, de aceea, etalonul românului obişnuit. Iar filmul este, fără îndoială, o capodoperă. O capodoperă care ne ajută să murim bine, ca simpli cetăţeni.

Angela  FURTUNĂ

Scriitoare, publicistă

Membră a Uniunii Scriitorilor din România

angelafurtuna@yahoo.com

http://laurencejth.over-blog.net/

P.S. “Dumnezeu să-l odihnească în pace! » pe Ion Fiscuteanu, actorul revelaţie al personajului Domnul Lăzărescu.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Eu-Hope Diversity.

Comentarii