Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Încă din perioada medievală, din cea de-a doua jumătate a sec. al XV-lea, activitatea meşteşugărească s-a intensificat, nevoile crescânde ale populaţiei şi dezvoltarea urbană determinând o continuă diferenţiere şi specializare în cadrul ramurilor meşteşugăreşti de bază (prelucrarea metalelor, a lemnului, a pietrei şi a pieilor).
Acest proces a dus la apariţia primelor forme de organizare profesională, mai întâi a “frăţiilor” şi apoi a breslelor meşteşugăreşti.
Asociaţii şi frăţii.
Dintr-o scrisoare a lui Johannes Rymer, curelar din Suceava, către judele Bistriţei, datată 22 iunie 1472, aflăm de practicarea în urbe a meşteşugurilor de tăbăcar şi curelar. Scrisoarea confirmă, totodată, existenţa unei “asociaţii a curelarilor”, care elibera calfelor, la sfârşitul perioadei de pregătire, un atestat profesional.
Tetraevangheliarul de la Mitropolia din Suceava, din anul 1570, păstrează la rândul său o însemnare potrivit căreia “…au scris şi au legat cu argint acest sfânt Tetraevanghel, cu bună cugetare şi osârdie de către Dumnezeu, frăţia zugravilor…”.
Documentul cel mai important este însă „Catastiful frăţiei blănarilor şi cojocarilor din Suceava”, care conţine informaţii despre organizarea şi funcţionarea asociaţiilor profesionale. Catastiful, refăcut în anul 1673, dar alcătuit într-o variantă incipientă încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea, oferă date încă din vremea domniei lui Vasile Lupu.
Uliţele meseriaşilor.
Dacă în secolul al XV-lea izvoarele documentare menţionează practicarea în Suceava a unui număr de 14 meşteşuguri (fiind pomeniţi astfel meşterii pietrari şi zidari, zlătari, argintari, tăbăcari, blănari şi curelari, cizmari, croitori, ţesători, olari, brutari, măcelari, bărbieri), din sec. al XVI-lea şi până în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, când Suceava înregistrează cea mai intensă înflorire a meşteşugurilor, documentele atestă peste 30 de categorii profesionale.
De regulă, meşteşugarii erau grupaţi pe profesii pe uliţele urbei sau locuiau în mahalale care purtau denumirea meşteşugului practicat (Mahalaua blănarilor şi cojocarilor - zona Şipot, Mahalaua olarilor - zona Biserica Sf. Nicolae).
Meşteri străini.
Perioada de destrămare a feudalismului, în care războaiele turco-polone au pustiit zona, a fost decadentă pentru Suceava, oraşul prinzând să se revigoreze economic odată cu instaurarea stăpânirii habsburgice. Numărul meşteşugarilor începe să sporească şi să se diversifice şi datorită stabilirii în oraş a unor meşteri străini.
Generalul Karl von Enzenberg, guvernatorul militar al Bucovinei între anii 1778-1786, constata că în oraşele provinciei numărul meşterilor de tot felul era insuficient, iar calitatea lucrărilor executate de unii dintre aceştia lăsa de dorit din cauza slabei lor pregătiri profesionale.
Rolul micilor ateliere meşteşugăreşti a fost esenţială pentru întreaga perioadă de dominaţie habsburgică.
Numărul meşteşugarilor a crescut continuu. Dacă în anul 1785 în Suceava erau înregistraţi 23 de meşteşugari (capi de familie), în 1813 numărul acestora era de 225, în 1833 de 233, în 1840 de 302, iar în anul 1910 - când în oraş existau 61 de categorii profesionale - numărul meşteşugarilor era de 429.
Reunirea breslelor.
La data de 3 septembrie 1804 a avut loc momentul festiv de reunire a breslelor din Suceava, când toate asociaţiile profesionale din urbe (indiferent de etnie, pentru că existau şi frăţii constituite în cadrul unor comunităţi etnice, cum erau de exemplu “brastava armenească” sau cea a „jâdovilor”) au mers “cu steagurile şi cu muzica drept la biserica Mitropoliei…unde steagurile au fost sfinţite pentru prima dată moldoveneşte”, apoi la biserica catolică şi la cea armenească, unde s-a ţinut aceeaşi ceremonie.
Pe perioada deplasării prin urbe s-au “descărcat săcăluşurile” de către breslaşi şi, după încheierea serviciilor religioase, a început “parada” împreună cu poliţiştii, „cu armele încărcate, făcând mereu avangardă pe lângă localul străzii principale”.
Seara s-a organizat un bal, iar a doua zi maistrul fierar Iosef Bucher a fost ales de ceilalţi “doisprezece meşteri specialişti reuniţi” ca şef al breslelor reunite.
“Cârpaci” şi “maiştri adevăraţi.
Categoriile considerate meserii majore au reprezentat atât în evul mediu, cât şi în epoca modernă, circa 50% din numărul total al meseriaşilor.
Într-o primă etapă a epocii moderne (1775-1850), numărul meseriaşilor şi comercianţilor pământeni era aproape egal cu cel al străinilor veniţi în urbe, înmulţindu-se cu precădere practicanţii aşa numitelor meserii minore. Este vorba de profesii tipic urbane precum cele de plăpumar, tapiţer, mănuşar, pălărier, ceasornicar, instalator, hornar, lămpar, tipograf, cofetar.
După 1830 dispar “meseriaşii cârpaci”, adică cei care plăteau un impozit anual de 9 florini, spre deosebire de “maiştrii adevăraţi”, care plăteau 15 florini pe an.
Datele din anul 1816 semnalau existenţa la Suceava a unui număr de 132 de “meseriaşi cârpaci” şi numai 22 de “maiştri adevăraţi”.
Dispariţia breslelor.
Statistica din anul 1840 făcea menţiunea că, din cei 302 meşteşugari, 129 erau străini. Încep să dispară din statistici o serie de ocupaţii care nu mai puteau fi considerate meşteşuguri, precum aparii sau sacagii, cei care, până la alimentarea oraşului cu apă prin conducte, transportau cu sacalele şi aduceau apa la poarta consumatorilor, de la şipote şi fântâni.
În alte profesii sporeşte însă numărul meşterilor. Numărul ceasornicarilor creşte de la unul singur, menţionat în anul 1833, când ceasurile erau foarte rare şi deosebit de scumpe, la 7 în anul 1910, când ceasurile cu pendulă, ceasornicele de masă şi cele de buzunar devin accesibile sucevenilor.
La începutul secolului XX, odată cu trecerea la producţia de fabrică, încep să apară profesii noi şi, în contextul noilor structuri economice, a organizării producţiei şi a muncii, breslele dispar. Istoricul Nicolae Iorga scria, în anul 1911, deplângând dispariţia acestor forme de asociere profesională, că “munca naţională” pierdea astfel “una din acele vechi forme de manifestare, care garantau disciplina, moralitatea, evlavia şi iubirea de neam”.
