Unul dintre subiectele la modă în ultimii ani este comunicarea. Discipline noi introduse încă din gimnaziu şi colegiu, secţii întregi ale unor facultăţi de Litere, toate îi învaţă pe tineri ca şi pe adulţi că problema acestor timpuri este comunicarea, la ce foloseşte aceasta, care sunt strategiile de optimizare a ei. Importanţa acestui domeniu a crescut şi după integrarea în Uniunea Europeană, ştiut fiind că  România îl are pe Leonard Orban comisar în Comisia Europeană unde acesta răspunde cu problemele de multilingvism. Comunicarea şi multilingvismul par multora a fi probleme minore. Dar să îndrăznim a observa faptul că, deşi avem de toate în ceea ce priveşte limbile, poliglotismul, încurajarea actuală în Turnul Babel european a diversităţii lingvistice şi culturale, totuşi oamenii nu mai au aproape deloc disponibilitatea de a asculta pe cel de lângă ei, de a auzi cu adevărat mesajul acestuia, de a simţi apoi ceea ce acesta comunică, de a dialoga la modul real şi nu formal cu interlocutorul. În fapt, nimeni nu pare a mai asculta pe nimeni, deşi oamenii de azi sunt foarte conectaţi între ei, fie prin tehnologia de comunicare (telefoane mobile, internet, tehnici ultrarapide de comunicaţii prin satelit), fie prin mijloacele de advertising şi PR. În fapt, folosind tehnologia nouă, omul actual comunică unui om cvasi-abstract informaţie şi logistică şi se cuplează cu acesta prin link-uri şi adrese. Legăturile inter-umane au devenit astfel mai ales un gen de afaceri de recrutare de relaţii umane ce pot deveni utile fie pentru promovare la un level superior, fie pentru acţiuni lucrative ulterioare.

Oamenii investesc şi cheltuiesc astfel tehnologia şi suportul lingvistic pentru a se cupla la o uriaşă piaţă politico-economică de utilizatori. Viteza instantanee de comunicare actuală este propice deciziilor raţional pozitiviste, iară nu vieţii afective. Cantitatea de umanitate şi sentimente se dovedeşte a fi invers proporţională cu cea de informaţie de piaţă.

La originile sale, însă, comunicarea a fost legată mai ales de darul limbilor primit de apostoli. Deci de capacitatea limbii date de Dumnezeu lui Adam de a conţine mesajul divin – care era unul de iubire şi de credinţă, de supunere şi de ascultare, iară numai în ultimul rând de cunoaştere, care însemna un păcat capital. Mai departe, în Faptele Apostolilor 2 se povesteşte că, în Ziua Cincizecimii, s-a pogorât un vuiet din cer, iar pe fiecare apostol s-a aşezat câte o limbă de foc şi, din acel moment, fiecare a început să vorbească într-o altă limbă decât cea iniţială primită de la Dumnezeu, însă în acest nou context poliglotic înţelegerea dintre ei continua să fie perfectă deoarece funcţiona un fel de serviciu mistic de traducere simultană, iar racordarea la acest „serviciu” se făcea prin iubirea divină. Aşadar, după apariţia mai multor limbi, Biblia ne arată că aici este cheia alianţei şi a noilor concordii. Extapolând, aici ar fi cheia noii Europe.

Dar omenirea contemporană pare să fie surdă la aceste argumente. Oamenii nu se ascultă unii pe alţii, iar cuvintele pe care şi le aruncă par a fi goale de conţinut şi au devenit arme de atac şi de distrugere.

„Ce este sfânt ?” spune un vers al lui Goethe, care atrage un alt vers: „Sfânt  este ceea ce leagă multe suflete unul de altul”. În loc de a se aduna, sufletele contemporanilor noştri se îndepărtează unele de altele şi se exclud. Oamenii par că îşi vorbesc doar pentru a se condamna unul pe altul la nefericire şi la distrugere. Violenţa îi dezleagă pe unii de ceilalţi prin veşmântul limbilor şi limbajelor agresivităţii, care sunt mult mai folosite azi decât limbajele păcii şi ale dialogului. Dar agresivitatea este echivalentul lipsei de iubire şi de compasiune, a lipsei de înţelegere şi de empatie.

Întrebarea care se pune este dacă nu cumva oamenii de astăzi, folosind limbile Pământului şi tehnologia de comunicare la viteze ce depăşesc natura sufletească a sensului iubirii-unire, nu au ajuns să fie doar nişte simpli utilizatori robotizaţi, decăzuţi din rolul de creaţie divină, goliţi de natura lor originară şi devenind cochilii de recepţie şi proiecţie pentru nişte mesaje alienante pentru civilizaţia umană. Mă gândesc din ce în ce mai mult la această întrebare, pentru că mi se pare că un răspuns pozitiv conţine şi informaţia despre cum se autodistruge sau cum este distrusă specia umană: prin pierderea interconectivităţii şi aderenţei omului la omenesc.

Unul dintre lingviştii şi filozofii culturii şi ai limbilor, şi am numit aici pe Cl. Hagège, susţine, în Le souffle de la langue (1992) că „ europenii nu pot decât să asculte strigătul polifonic al limbilor omeneşti. Atenţia faţă de celălalt, ce vorbeşte limba sa proprie, constituie o condiţie necesară dacă se vrea construirea unei solidarităţi care să aibă un conţinut mai concret decât discursurile propagandistice.”

Oare nu cumva noi, românii mai ales, ne îndepărtăm de această frumoasă teorie-proiect, decăzând din condiţia visului european, deşi în stradă sau pe micile ecrane, mii de revoluţionari, de politicieni, de nebuni sau de impostori, de anarhişti sau de simpli cetăţeni oneşti au clamat la unison după căderea dictaturii că vor să intre în Europa, că vor în Lumea Liberă? Oamenii noştri nu se ascultă unii pe alţii nici dacă îşi vorbesc numai în româneşte, şi nicidecum să plece urechea şi inima la mesajul altor limbi şi la încărcătura lor  de cunoaştere şi de simţire. Pe de altă parte,  există  falii uriaşe între ceea ce le trebuie oamenilor şi ceea ce decid aleşii acestora prin metode democratice, ceea ce înseamnă că şi comunicarea dintre ei este nulă, distorsionată sau deturnată; aleşii se prefac sau nu cunosc nevoile reale ale oamenilor şi sunt seduşi de uşurinţa cu care, deţinând fără deontologie controlul vremelnic al Puterii, pot ajusta realitatea la dimensiunile utopiei, îndepărtându-se de sensul final al comunicării, care ar trebui să fie creşterea gradului de aderenţă a indivizilor la programul speciei umane iară nu dezintegrarea ei.

Această aşa-zisă „comunicare” descrisă aici se dovedeşte a fi nimic altceva decât o bombă cu implozie informaţională, o armă ce îşi atrage, captează şi apoi distruge utilizatorii, după ce le consumă miezul omenesc...

Când aţi avut ultima conversaţie tihnită, profundă şi onestă cu un om împreună cu care vă simţiţi părtaş la un discurs al sincerităţii, al omeniei şi  al  bunei credinţe? Sigur e că majoritatea vor răspunde: am uitat, a fost demult, dacă o fi fost...

Angela  FURTUNĂ

Publicistă, scriitoare

Membră a Uniunii Scriitorilor din România

angelafurtuna@yahoo.com

http://laurencejth.over-blog.net/

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului O bombă cu implozie.

Comentarii