“Căminiştii” mizeriei

Holuri jegoase, cu noroi, resturi de mâncare, cafea vărsată pe jos şi scrum de ţigări şi un miros înţepător de urină care vine dinspre baia comună. Nu e hotel, ci cămin de liceu, situat în spatele clădirii Inspectoratului Şcolar Judeţean, iar ei nu sunt căminişti normali, ci familii de asistaţi sociali, care au primit locuinţe din partea Primăriei şi au de plătit pentru ele chirii modice, de 35 de lei lunar.

Baia e un loc de care nu e bine să te apropii. Apa se aude curgând, revărsându-se pe cimentul podelei şi aburi groşi se izbesc de pereţii coşcoviţi, înnegrindu-i de igrasie.

Duşurile nu mai au sistem de închidere, iar apa fierbinte curge zi şi noapte din ţevile ruginite şi strâmbe.

Pudoarea se exclude de la sine, pentru că uşa către camera duşurilor nu se mai închide, la cât este de măcinată de urmele a zeci de cuie smulse de cei care au forţat uşa. Mai mult, nici geam nu mai este, iar singura piedică pentru frigul de afară este o folie de plastic pusă neglijent peste cadranul ferestrei lipsă. Într-un colţ, lângă fereastră, un maldăr de sticle de plastic, recipiente goale de la săpun lichid şi şampoane, iar puţin mai încolo, saci de gunoaie, revărsate pe jos.

Lacăt pe uşa toaletelor

Cel mai înfiorător loc e cu siguranţă încăperea toaletelor. E prima de care dai cu ochii atunci când intri în baie, iar priveliştea e pe măsură. Un şir de uşi de lemn de pe care vopseaua se desprinde fâşii, cu găuri înfundate de la lovituri date cu nerv şi mai ales, închise cu lacăte.

E singura baie care deserveşte zecile de familii care locuiesc la primele două etaje şi totuşi, acces la toalete au numai unii dintre ei, cei care au cheia de la lacăt.

Restul, adică majoritatea, au la dispoziţie un singur WC, unde domneşte o mizerie cruntă. Fiecare şi-a făcut nevoile unde a putut, adeseori pe alături, dar nimeni nu se oboseşte să mai şi cureţe.

“Acum e bine, că îl avem deschis şi pe asta. Să fi văzut cum era când erau încuiate toate – nici nu mai puteai să intri aici. Îşi făceau nevoile la duşuri, pe holul de la baie, iar alţii, la buncăr, în stradă”, povesteşte un băiat de 15 ani, Andrei Roman, care locuieşte aici de 7 ani. El locuieşte la etajul I, dar trebuie să coboare la parter, la singura baie disponibilă, daca are vreo necesitate ori dacă vrea să se spele pe mâini sau pe faţă.

Lanţul nemulţumirilor

Tot mai mulţi locatari ai fostului cămin de elevi răsar de prin camere şi se îngrămădesc la baie. Chiar şi la chiuvetă trebuie să stai la coadă, dacă vrei să prinzi una mai curată sau una care nu e spartă, să-ţi curgă toată apa pe picioare.

Din cele 12 chiuvete înşiruite una după alta, pe două rânduri, abia de pot fi folosite două sau trei, care sunt mai curate. Restul sunt înfundate cu pământ, cu resturi de mâncare, iar straturile de mizerie s-au adunat, unul peste altul, de ţi se face rău să te apleci să te speli pe faţă la vreuna din ele.

“Dacă ar veni Sanepid-ul, ar trânti aici nişte amenzi cât casa”, spune cu obidă un alt locatar al căminului, nemulţumit că nimeni nu mai face curat în baie. Marian Roman e unul dintre “privilegiaţi”, adică dintre cei care are cheie de la uşa unei toalete.

“Aia din capăt - ultima”, arată el spre toaleta pe care o foloseşte la comun cu încă o familie.

Sătui de mizerie

“Ce era să facem, ne-am săturat să tot curăţăm mizeria altora. Doar noi făceam curat acolo, dar de folosit o foloseau toţi”, explică el, revoltat că cei care deţin căminul nu mai vor să plătească pentru o femeie de serviciu.

Toţi ar fi vrut asta, ca cineva să vină să cureţe după ei. Cu asta sunt de acord în unanimitate, la fel ca şi cu enervarea cu care vorbesc de faptul că li mai se cere şi chirie ca să locuiască acolo.

“ Ce, astea sunt condiţii? Să ne dea condiţii şi apoi să ne ceară să plătim!”, spune cu năduf una dintre „căministe”, Nicoleta Dumitru, care se plânge că şi aşa nu are destul spaţiu pentru cei şase copii ai săi.

Toţi se cunosc între ei, de cele mai multe ori sunt şi înrudiţi, de la bunici la nepoţi, veri, unchi şi rude prin alianţă – s-au adunat aici aproape tot clanul, tot mai mulţi de la un an la altul.

“E un focar de infecţie aici. Ne-au dat locuinţă aici ca să scape de noi. Ne-au băgat aici grămadă, ca la Călău (groapa de gunoi  - n.r.)!”, se răsteşte o femeie în pijama, care agită ameninţător pumnul prin aer, la adresa celor de la Primărie, care nu au avut “bunul simţ” să le dea apartamente mai luxoase, dar tot la chirii mai mici decât preţul unui abonament de autobuz.

„Cea mai mare pacoste”

În timp ce căminiştii cu statut de asistaţi social se plâng de condiţiile inumane în care sunt ţinuţi, spunând că mai bine s-ar muta în apartamente închiriate, unde li s-ar oferi condiţii, conducerea Grupului Şcolar nr. 2 se roagă să scape odată de ei.

“Sunt cea mai mare pacoste de pe capul nostru. Nu e nici o afacere să îi avem chiriaşi, avem numai pierderi imense, pe care trebuie să le suportăm din bugetul şcolii. Sunt unii care nu au plătit chiria şi utilităţile de 10 ani. Avem de recuperat de la ei aproape 800 de milioane de lei vechi, bani pe care îi avem de plătit la utilităţi şi pe care nu cred că îi vom vedea vreodată. Le-am trimis sute de somaţii, chiar ieri am trimis o nouă sesizare la Primărie, prin care cerem să se rezolve situaţia acestora. Sunt o piatră de moară de gâtul şcolii, atât prin datoriile acumulate, cât şi prin scandalurile pe care le fac. Poliţia ştie prea bine situaţia de acolo, că se bat şi se ceartă mereu între ei, pentru că de zeci de ori a fost necesară intervenţia lor pentru a-i potoli”, spune şi directoarea Colegiului Tehnic „Petru Muşat”, Maria Teodoreanu.

Consum uriaş necontorizat

Pe lângă faptul că au de plătit o chirie extrem de mică, care nu a mai fost majorată din 2001, chiriaşilor căminului li se mai cer câte 30 lei de persoană, pentru consumul de apă rece, apă caldă, gaz, căldură şi electricitate.

E singura metodă prin care s-ar putea acoperi măcar o parte din consumul uriaş pe care îl fac locatarii acelui cămin care nu este contorizat şi în care apa caldă şi apa rece curg zi şi noapte, fără oprire. Directorul instituţiei spune că şi facturile la curent sunt de-a dreptul imense, pentru că în cămin se folosesc reşouri foarte puternice, deşi li s-a interzis aşa ceva.

“Vin şi pleacă când vor, iar noi suntem cei păgubiţi. Unii din ei au venituri frumoase, alţii au prins chiar şi locuinţe ANL şi tot au plecat fără să mai achite nici o datorie. Cum să le asigurăm condiţii foarte bune, când ei nu dau un ban pentru chirie şi pentru ceea ce folosesc?” se întreabă Maria Teodoreanu.

Ciudat e că în aceeaşi clădire în care se găseşte mizeria cruntă în care locuiesc zeci de familii, funcţionează o serie de instituţii publice, precum Liceul particular nr. 1, Centrul de studiu al Universităţii Danubius, două şcoli postliceale, Societatea Doamnelor Bucovinene şi Centrul de Asistenţă pentru vârstnici, iar cei care intră acolo trebuie să închidă ochii şi să-şi ţină respiraţia, măcar atunci când umblă pe holuri.