Cetăţenia europeană a fost creată de tratatul de la Maastricht. Dar cât este ea de comestibilă, de fapt ?

Cine  este, în fond,  europeanul din zilele noastre? Ei bine, la o astfel de întrebare nu se mai poate răspunde la fel de simplu precum altădată. Napoleonianul concept de Statele Unite ale Europei a pus de mult timp în mişcare concurenţe nebănuite, tocmai la distanţă de două secole după enunţarea sa. Pentru că lupta pentru putere sau pentru identitate dominantă nu va lua sfârşit niciodată.

Europa, ca uniune actuală, permite libera circulaţie a cetăţenilor ei, le protejează drepturile individuale, îşi exhibă o sferă publică numită europeană, constituie cu certitudine un cadru în care cetăţenii săi sunt interesaţi mai ales de ordinea socioeconomică.

Cu toate acestea, identitatea comună proiectată,  care va fi identitatea europeană,  este doar un vis foarte actual ce se derulează prin programe de educaţie ce dialoghează cu toate culturile şi care este deschis către diversitate. Multiculturalismul, însă, nu întârzie să-şi arate defectele, propunând drepturi mai numeroase minorităţilor decât majorităţii. Dacă analizăm cu seriozitate recentele conflicte inter-etnice din Italia, vedem că toate aceste probleme sunt mult mai serioase decât managementul resurselor ori investiţiile europene.

De-a lungul timpului, construcţia europeană a fost mai ales o chestiune economică, juridică şi instituţională. La ora actuală, însă, problema cea mai importantă este de a reflecta în mod serios la chestiunea umană. Încă puternice, bazându-se pe mândrie şi pe concurenţă, identităţile naţionale se manifestă ca adevărate matrici de mentalitate considerate azi ca fiind arhetipale. În ţările ce au aderat la Uniunea Europeană, cetăţenii încep să fie bolizi ai unor mentalităţi şi comportamente extremiste. Toleranţa se reduce progresiv, invers proporţional cu aşteptările.

Chestiunea existenţei unei identităţi europene este departe de a fi reductibilă la moştenirea unui patrimoniu comun. Recentele explozii xenofobe şi mai ales cele antiromâneşti demonstrează că populaţiile europene încă preferă să opereze cu conceptul de naţiune, atunci când simt că valorile lor culturale sunt ameninţate de exoduri de mână de lucru nedorită.

Astăzi, eminamente în vigoare este tot identitatea naţională. Ea este subiacentă problemelor legate de imigraţie, naturalizare, refugiu politic şi economic. Pe de altă parte, deşi ora Europei a bătut iar mondializarea este ireversibilă, mişcările de apărare a identităţii naţionale sunt puternice şi au generat atât fenomenul complex al terorismului, cât şi pe acela al naţionalismului. Aceste două aspecte sugerează că mecanismele de elaborare şi cele de transmitere a identităţii naţionale se menţin în acţiune ca arme de apărare a intereselor statale.

Un fenomen interesant devine, însă, vizibil la acest nivel : pe vremea când statul naţiune s-a raportat numai  la existenţa unui teritoriu locuit de o comunitate solitară, o omogenitate a populaţiei sale nu era necesară. Pe măsură ce Uniunea Europeană s-a extins, însoţită fiind şi de o solidaritate inter-regională mai amplă, Europa a început să devină, ea însăşi, printr-un mecanism subtil şi paradoxal, un factor de omogenizare a populaţiilor sale. La bază, observăm cum aceasta devine organul la care fac apel extrem de des mişcările identitare aflate în căutarea recunoaşterii specificităţii lor. Până la urmă, construcţia europeană, mergând pe urma genezei statelor- naţiuni tradiţionale, ar putea permite actualizarea politică a particularităţilor infra-statale aşa încât ea însăşi să favorizeze dezvoltarea unei omogenităţi culturale supra-statale. În acest scop, există o întreagă presiune dromosferică a cetăţenilor, brusc antrenaţi în mişcări pe orizontală de o anvergură fără precedent, ce definesc o energie populaţională imensă, precum un moment fizic foarte precis al demarării accelerării particulelor într-un ciclotron.

Aş opta şi pentru o abordare mai tehnică a conceptului de european, mai ales după Tratatul de la Maastricht, când s-a pus pentru prima dată problema valorilor europene, care constau din respectul demnităţii umane, al libertăţii, al democraţiei, al egalităţii, ca şi al drepturilor omului, inclusiv respectul apartenenţei la minorităţi. Aceste valori sunt comune statelor membre ale Uniunii Europene într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi. Pe plan extern Uniunea promovează pacea, valorile sale şi bună starea popoarelor sale, propunându-şi să asigure tuturor statelor sale împărtaşirea aceluiaşi viitor pacifist fondat pe valorile  comune.

Finalmente, să nu uităm nici zorii istoriei umanităţii şi nici accidentul originar, admiţând că şi în istorie hazardul este la fel de probabil ca şi reiterarea. La început, grecii sau romanii nu cunoşteau noţiunea de frontieră, dacă e să-l credem pe G. Burdeau. Abia lucrările cartografice ale secolului al XVI-lea au făcut posibilă apariţia noţiunii moderne de limită, de frontieră. Europa actuală modifică politic acest concept în esenţa sa, iar mecanismul secretării identităţii europene va schimba frontierele identitare culturale individuale, prin deplasarea înseşi identităţilor naţionale din fiecare cetăţean.  Fenomenul este accelerat şi ireversibil, după teoriile lui Paul Virilio, precum acel orizont de aşteptare ce precede fie un cataclism, fie un paradis. Europeanul poate apărea pe scena istoriei şi ca un martor la o victorie, dar şi ca un martor la un eşec.

Angela Furtună

Scriitoare, publicistă,

Membră a Uniunii Scriitorilor din România

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Maternităţi politice şi gestiaţie de europeni.

Comentarii