Există oameni ce au reuşit să învingă timpul şi să-şi asume un destin care, în ciuda greutăţilor, nu le-a furat plăcerea de a trăi. Există oameni pe care povara anilor i-a învăţat să trăiască din amintiri.

Constantin Onişoru, din Boroaia, are 102 ani, dar nimic din ceea ce face sau ce spune nu îl recomandă ca o persoană care se îndreaptă, în linişte, spre apus. Celor care îl întreabă despre secretul longevităţii sale le răspunde simplu: „Cumpătarea”. O viaţă frumoasă trebuie să cuprindă, în opinia celui care a învins două secole, lucruri simple care îţi dau liniştea necesară pentru a merge mai departe. Este pensionar de 46 de ani şi are o pensie de numai 560 de lei. Pentru unii este o pensie mare, pentru Constantin Onişoru este o dezamăgire atunci când se gândeşte la cei peste 30 de ani de muncă.

Mândria lui au rămas însă cei patru copii, trei băieţi şi o fată, toţi „realizaţi şi cu şcoală”. Aflat la o vârstă venerabilă, Constantin Onişoru nu mai poate să se îngrijească singur. Cei patru copii pe care îi are vin, pe rând, la Boroaia să-şi însoţească tatăl căruia „nu i-a plăcut niciodată singurătatea”.

„Tatăl meu a avut aceleaşi griji ca orice alt om normal. A fost însă un om foarte ponderat şi pragmatic, planificat şi modest. A fost administrator la un gostat lângă Târgu Neamţ care avea sector zootehnic, vegetal şi mecanic. Toate erau administrate de tata”, povesteşte fiul cel mare, Mihai Onişoru, colonel în rezervă şi fost comandant al garnizoanei Botoşani.

Acesta îi este recunoscător tatălui, care se asigura ca de fiecare Paşti şi Crăciun copiii să aibă ţinute noi. Destinul a făcut ca, după ani de zile, Mihai să devină comandantul unităţii militare în care tatăl său şi-a satisfăcut stagiul militar. În armată, Constantin Onişoru a fost vizitiul comandantului de regiment. Priceperea şi dragostea pentru animale i-au atras aprecierea superiorilor săi. Cea mai grea perioadă pentru familia Onişoru a fost, fără îndoială, perioada războiului, când au fost evacuaţi şi nevoiţi să se mute la Slobozia, la sute de kilometri de casă.

 

Cetăţean de onoare al comunei Boroaia

 

Constantin Onişoru a urât dintotdeauna singurătatea. Îşi aminteşte că s-a căsătorit târziu, când împlinise 30 de ani, din cauza vremurilor grele în care i-a fost dat să-şi petreacă tinereţea. Din 1993, de când soţia sa a murit la vârsta de 75 de ani, copiii sunt cei care nu-l lasă nici o clipă singur. Îi place foarte mult să fie vizitat de foştii şi actualii vecini, pentru că, în urmă cu patru ani, „băiatul care este general şi profesor universitar la Bucureşti” şi care îi poartă numele i-a cumpărat o casă mai aproape de centrul comunei. A regretat despărţirea de casa în care şi-a crescut copiii, dar nu a putut refuza şansa de a fi mai aproape de tot ce se întâmplă la primărie. Interesul pentru viaţa politică locală şi nu numai a făcut ca bătrânul să aibă mereu vizitatori dispuşi să-şi asculte opiniile tranşante cu privire la greşelile politicienilor.

În luna în care a împlinit 100 de ani, în mai 2005, Constantin Onişoru a devenit cetăţean de onoare al comunei Boroaia. Primarul Vasile Berariu este de părere că acesta este un om deosebit în primul rând  prin atitudinea pe care o are faţă de cei din jur şi un model de vitalitate pentru localnicii din Boroaia. Ca dovadă, nu se dă în lături „să fure” o cafeluţă sau un păhărel de vin

Constantin Onişoru se consideră un norocos. Are şapte nepoţi şi doi strănepoţi care îl vizitează, dar şi patru copii care îl fac să uite de lipsa de recunoştinţă din partea statului care îi oferă o pensie de doar 560 de lei. Cine întreabă de Constantin Onişoru este îndreptat spre casa din Boroaia cu drapelul arborat pe faţadă.

„Când am pus drapelul la poartă, oamenii au ieşit din crâşmă şi au întrebat dacă a murit moş Costică pentru că nu sunt obişnuiţi să vadă aşa ceva pe casă”, îşi aminteşte Mihai Onişoru.

Optimişti, membrii familiei Onişoru din Boroaia se gândesc deja la aniversarea celor 103 ani ai lui moş Costică. Până atunci, acesta se va prezenta conştiincios la alegerile europarlamentare din 25 noiembrie.

 

Pensionar de la vârsta de 26 de ani

 

Dumitru Hriscu este pensionar de 62 de ani. Bătrânul în vârstă de 88 de ani, din oraşul Liteni, şi-a dedicat toată viaţa celor din jur. Convins parcă de faptul că o căsnicie nu este făcută pentru el, încă de la 26 de ani a devenit „părinte” pentru nepoţii săi.

Pentru 175 de lei, deşi la o vârstă venerabilă, moş Dumitru are grijă de un nepot bolnav psihic. O sumă mult prea mică pentru un efort atât de mare. Veniturile bătrânului sunt completate de indemnizaţia pentru statutul de veteran pe care îl are şi de pensia de invaliditate, cumulat aproximativ 600 de lei. La prima vedere, mulţi l-ar invidia pe Dumitru Hriscu pentru aceste pensii

Trăieşte într-o casă dărăpănată, pe una dintre uliţele oraşului Liteni, modest, tăcut şi din amintirile care nu-i dau pace. Trauma războiului pare să-l marcheze chiar şi acum, după mai bine de 60 de ani. Nu-i place să vorbească mult şi cu străinii nu vorbeşte niciodată neîntrebat.

„În al doilea război mondial eram în armata care a ajuns până aproape de Odessa. Acolo am rămas fără pulpa unui picior. Am stat mult prin spitale până am ajuns acasă. Nu credeam că o să mă mai întorc”, povesteşte cu nostalgie Dumitru Hriscu.

Handicapul fizic l-a împiedicat să lucreze la CAP, pământ pe vremea comuniştilor nu a avut, deci a fost tratat ca atare. S-a încăpăţânat să aibă grijă de alţii, în ciuda problemelor de sănătate. Neavând copii, s-a înconjurat de nepoţi.

 

Plânge pentru prizonierul rus pe care nu a putut să-l salveze

 

Oricui îi cere să relateze o întâmplare de pe front îi spune, cu ochii în lacrimi, povestea prizonierului rus. Este povestea unui om care nu a crezut în regulile nescrise şi urâte ale războiului. A întâlnit un soldat rus, rănit, pe marginea unui drum şi a crezut că singurul gest pe care ar putea să-l facă este să-l ducă la spitalul din cadrul comandamentului românesc din zonă.

„L-am luat în spate şi m-am gândit că dacă îl duc la spital, îl fac prizonier, dar dacă îl las în şanţ nu are cum să trăiască. Pe drum, m-am întâlnit cu un soldat român din Oltenia. Mi-a zis că un rus nu merită efortul, a scos pistolul şi l-a împuşcat. Nu am putut zice nimic, dar îmi pare tare rău că nu l-am putut salva”, îşi aminteşte Dumitru Hriscu.

S-a întors acasă şi a primit pensie de invalid de război numai până când comuniştii au ajuns la putere. Până în 1989, a trăit numai dintr-o mizeră pensie de urmaş. Astfel, nu şi-a mai putut ridica o casă adevărată, iar acum este prea târziu să se mai gândească la asta. Cei 25 de ari de pământ primiţi din partea statului pentru participarea la război sunt daţi în grija nepoţilor. Treptat, a devenit „bunicul tuturor”, omul care îşi farmecă nepoţii cu poveşti din război.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului El ia pensie de 62 de ani.

Comentarii