În anul 2007,  când viaţa fără internet şi televizor pare ca fără aer, aproape 60 de familii din comuna Moldoviţa trăiesc la lumina lămpii.

Două, trei generaţii de oameni care nu ştiu ce înseamnă să priveşti un film la televizor, să asculţi o ştire la radio sau să te bucuri de tehnologia modernă. Copii  care îşi fac temele la lampa cu gaz şi care parcurg peste 3 kilometri până la şcoală. Părinţi care din lipsa banilor nu-şi mai dau copiii la şcoală, după clasa a VIII -a.

 

În căutarea oamenilor fără lumină

 

Ne-am pornit spre o lume despre care ştiam din start că ne va arăta şi o altă faţă a României, cea întunecată. Am trecut de localitatea Moldoviţa, pentru a ajunge în satul Argel şi cele câteva cătune în care trăiesc familii izolate, dar numeroase, cu copii care urmează o formă de învăţământ, dar care învaţă la lampa cu gaz lampant. Drumul nu a fost uşor. La ieşirea din Moldoviţa spre Argel nu este şosea asfaltată şi am pornit în căutarea oamenilor fără curent electric pe un drum de ţară, cu gropi, pe alocuri îngustat din cauza lucrărilor care se execută la repararea podurilor sau regularizarea râurilor.

 

Când plouă, înoată în glod

 

Căutam oamenii pentru care gazul lampant şi sticla de lampă sunt cele mai importante lucruri. Viceprimarul din comuna Moldoviţa, Petru Loba Prindii, s-a oferit să ne fie ghid spre oamenii munţilor. L-am urmat îndeaproape cu maşina, după care am văzut că se opreşte la o răscruce de drumuri. Ne-a indicat drumul din dreapta, o cărare care nu părea să ducă spre nimeni şi nicăieri. La capătul ei, adică după vreo 2 -3 kilometri de mers pe jos, pe un drum abrupt, în care te înglodai până la genunchi în noroi, puteai să dai peste 25 de familii care trăiesc de când se ştiu fără energie electrică.

Ne întâlnim cu Firuţa Ciuverca, o munteancă din cătunul Polonenca, care era pornită să coboare dealul pentru a merge la cumpărături. O întoarcem din drum pentru a ne depăna povestea ei. Are 40 de ani şi de când se ştie a trăit la lumânare şi lampă. Are 4 copii, dintre care doi sunt acasă, iar doi merg încă la şcoală. Şcolarii fac câte 2-3 kilometri până la şcoală, pe acelaşi drum anevoios pe care am urcat şi noi.

Când îi întrebăm cum se descurcă, zâmbesc şi ne spun că acum este bine, dar iarna este vai şi amar. Şi când plouă le este foarte greu. Glodul li se lipeşte de bocanci şi sunt nevoiţi să caute poteci anevoioase prin pădure, pentru a nu se înfunda în pământul moale. Iarna, frigul şi viscolul sunt cei mai mari duşmani. De multe ori sunt însoţiţi de părinţi până la şcoală, pentru ca, Doamne fereşte, să nu le iasă vreo sălbăticiune în cale.

 

Sărăcia îi ţine pe copii departe de şcoală

 

Pe doi dintre copiii Firuţei i-am găsit acasă, cel de 17 ani, respectiv 16 ani. Din păcate, au terminat doar 8 clase în Argel şi nu au fost trimişi mai departe la şcoală, din cauza lipsei banilor.

Cel mai mare dintre băieţi a luat capacitatea cu notă mare şi s-a înscris la Liceul Silvic din Câmpulung Moldovenesc. Părinţii i-au retras ulterior dosarul pentru că nu au cu ce să-l poarte la şcoală.

Fratele său mai mic a avut aceeaşi soartă. Acesta, însă, a dorit să ne arate că ştie să cânte la vioară. Şi-ar fi dorit să urmeze o şcoală de muzică. „Am învăţat singur. I-am spus mamei că vreau vioară şi mi-a cumpărat una de la cineva din sat. Nu ştiu să cânt foarte bine, dar dacă aş fi putut să fac un liceu de muzică poate ajungeam şi eu mare”, ne povesteşte cu tristeţe pe chip Ionuţ.

În familia Ciuverca mai sunt două suflete: o fetiţă în clasa a VIII a şi un băiat în clasa a VII a. Ei încă mai au dreptul la educaţie, chiar dacă îşi fac lecţiile la lampă, chiar dacă nu mai suportă mirosul de gaz ars, chiar dacă stau în vârful muntelui, ei încă merg la şcoală.

„Cu ce să-i port la şcoală”, se scuză Firuţa, mama copiilor. „Bărbatul meu are o pensie de boală de 160 de lei, şi mai am două alocaţii de la copii. În rest, mai lucrez pe la pepinieră, prin sat, dar se câştigă foarte puţin”, ne-a spus femeia.

 

Orele încep la 9:00, pentru a ajunge la şcoală şi elevii din cătune

 

La câteva sute de metri distanţă, o vedem coborând muntele pe vecina Firuţei, Mirozina Nastiuc, împreună cu fiica ei Laura, elevă în clasa a III- a. O întrebăm pe Laura cum este să înveţe la lampă.

„E greu. Mai sunt copii ca mine. Doamnele încep şcoala la 9:00, pentru ca să ajungem şi noi la şcoală. Eu mă trezesc la 7:00, la 8:00 plec din casă, la 9 încep orele. Înapoi ajung şi pe la ora două după-amiază. Mă cam dor picioarele, dar mai merg cu verişorii mei, cu mai mulţi copii şi m-am obişnuit”, ne-a povestit copila.

Am aflat de la viceprimar că aceşti copii sunt bucuroşi pentru că au de mers până la şcoală, zilnic, doar 4 kilometri dus-întors.

„În cătunul Perivata sunt două familii cu copii, care au de venit 7 kilometri până la şcoală, din care aproape 1 kilometru printr-o pădure”, ne-a spus Petru Loba Prindii.

 

Vor să coboare din munţi

 

Ajungem la Maria şi Vasile Boiciuc, o familie care are doi copii, unul fiind în clasa a II-a, iar celălalt la grădiniţă. Femeia ne povesteşte că îi este foarte greu să poarte copiii la şcoală.

„Hainele bune le au la bunici, în satul Argel. După ce ies de la şcoală, se schimbă cu ciubote şi cu haine mai rele ca să vină acasă pe drumurile astea. Mult timp i-au ţinut şi părinţii mei în sat, să fie mai aproape de şcoală. În clasa I  mergeam eu cu ei dimineaţa şi îi aduceam la amiază. Mi-era frică să-i las singuri”, ne-a povestit femeia.

Ea ne-a mai spus că a solicitat, acum vreo 4 ani, o parcelă de pământ Primăriei, pentru a putea să-şi ridice o căsuţă mai în centru, să le fie mai uşor copiilor. Au vrut să renunţe la casa dintre munţi. I s-a spus că nu mai este nici o palmă de pământ disponibilă pentru construcţii în centrul satului.

„Nu sunt nici bani aici. Creşti o vacă şi o dai cu 6 milioane de lei vechi. Cu banii ăştia le-am luat haine şi ce le-a trebuit la începutul de an şcolar. Soţul mai lucrează la pădure, dar aici nu ai pe ce să faci bani”, explică femeia.

 

Peste 30 de copii învaţă la lampă

 

Satul Argel are circa 1.200 de locuitori, iar până în anul 1965 a fost comună. 60 de familii fără curent electric pare un număr mic, dar sunt aproape 30 de copii la mijloc care sunt condamnaţi să trăiască la lumânare sau la lampă, la fel ca şi părinţii, bunicii şi străbunicii lor. Este o moştenire pe care nu şi-o doresc.

În cătunul Plaiasca locuiesc foarte izolate două familii, ambele având copii de şcoală. Silvia Ruseniuc este văduvă de mulţi ani şi îşi creşte singură cei 5 copii. Trei dintre copii merg la şcoală. Tot în acest cătun stă şi Vasile Corelaru, care are doi copii la şcoală.

În Perivata îşi duc viaţa 3 familii la lumina lumânării. Vasile Cozaciuc are 8 copii, dar mulţi dintre ei au plecat de acasă din cauza sărăciei şi a „întunericului” pe la mănăstiri, unde au găsit o gură de mâncare. Gheorghe Urdela are trei copii, iar Aurel Cozaciuc se chinuieşte să-şi crească cei 5 copii. Aceştia parcurg aproape 7 kilometri până la şcoala din Argel.

 

Luxul de a avea un bec  -  200 de milioane de lei vechi de familie

 

Am aflat de la viceprimarul din Moldoviţa că sunt realizate două proiecte de electrificare (Polonenca - Putna - Secrieş), dar totul a rămas la stadiul de promisiune. Primăria spune că nu are aceşti bani, E.ON Moldova nu a venit cu nici o soluţie. Aceşti oameni cu ce sunt vinovaţi? Autorităţile mai speră la fonduri structurale pe care să le folosească în soluţionarea acestei probleme.

Când vor avea aceste familii curent electric, când vor putea apăsa pe întrerupător pentru a aprinde un bec, dacă, la un calcul estimativ, li s-a spus că pentru acest „lux” trebuie să scoată din buzunar câte 200 de milioane de lei vechi de familie?

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Viaţă trăită la lampa cu gaz.

Comentarii