Destăinuiri

Am vise care mă fac să sper că într-o zi voi fi persoana care vreau să fiu, am secrete pe care le-am depozitat în spatele inimii şi care nu sunt nici grele nici uşoare, am regrete şi uneori sentimente de  milă, iubesc sincer ceea ce îmi oferă o clipă de fericire şi urăsc profund răutatea şi trufia din interiorul oamenilor. Mai urăsc când nu-mi găsesc cuvintele potrivite să spun ce simt sau ce cred şi după „marea furtună” discursul din capul meu este perfect, urăsc să aud cuvinte frumoase despre mine, dar în care nu mă regăsesc.

Dar cel mai rău este că adesea am senzaţia de frică. Am frică să spun ce simt pentru că asta ar însemna poate să dezamăgesc pe cineva, am frică să arăt cine sunt şi asta deoarece se poate să nu fiu înţeleasă îndeajuns de bine sau să nu am ce arăta, mi-e frică să par „mică” în ochii cuiva, mi-e frică de prostie şi mi-e frică de necunoscut.

Sunt sigură că tot ce am descris mai sus sunt sentimentele şi temerile mai multor oameni sau mulţi au trecut printr-o astfel de perioadă în care neîncrederea în sine, în reacţia celor din jurul lor, care ar fi trebuit să fie aproape, pentru ei, i-au făcut să eşueze tocmai pentru că nu dispuneau de acea  încrederea în sine, de acel ceva care te face să mergi înainte fără să te afecteze prea mult ce cred ceilalţi despre tine.

Putem face mai mult şi mai multe atunci când cineva ne spune că este de acord cu noi, este de ajuns să auzim cuvintele „eu cred în tine”, pentru a reuşi încă de la început ceea ce aveam în gând,  avem mai multă încredere în noi atunci când o persoană iţi zâmbeşte cu ochii încă de la începutul unei singure fraze din discursul tău.

Dar ce se întâmplă cu noi atunci când în loc de încredere simţim indiferenţă, în loc de apropiere, simţim priviri sau cuvinte tăioase care iţi taie orice avânt ? Gândurile măreţe ce în urmă cu câteva momente păreau perfecte pentru a fi scoase la iveală se transformă în „şi dacă nu...?” sau „poate nu ar fi trebuit să...” . Şi de aici începe totul prost. Înăuntru nostru se dă o bătălie imensă între a continua şi a renunţa, iar în câteva secunde sute de gânduri apar neinvitate pentru a ne face să renunţăm şi asta pentru că în primă fază gândurile negativiste au prioritate atunci când avem decizii majore de luat sau mesaje importante de transmis. Nu se întâmplă oricui, bineînţeles, însă multora, şi este de ajuns să scriu mai departe. Deci, întrebarea care ne vine în minte apoi este : să tac sau să merg mai departe?  Având în vedere multitudinea de gânduri despre care am vorbit adineaori, cel mai bun mod de a ne reveni din marea îndoială este să găsim ceva bun, ceva pozitiv, care ne-a făcut să luăm decizia de a vorbi, deci de a ne elibera, de a încerca să căutăm  răspunsurile la întrebările care ne frământă, de a renunţa pentru că vrem mai mult ş.a. .

Trebuie să încetăm să mai gândim la ce i-ar deranja pe ceilalţi din jurul nostru fără să ne pese câtuşi de puţin de noi, de sentimentele noastre.

Cu toţii urâm răutatea din inimile unora, dar va trebui să-i privim cu milă pentru că nu ştim ce anume i-a determinat să devină aşa. Poate nici nu conştientizează faptul acesta. Aici  subiectul este mai amplu,iar sfaturile mele ar trebui să meargă pe alt făgaş, însă va trebui să mă limitez doar a zice ca mai bine ar fi să nu ne afecteze deloc acest „lucru”.

Şi ce dacă uneori nu ne găsim cuvintele care să exprime cel mai bine ce simţim, putem să reluăm discuţia oricând simţim nevoia. Va fi la fel ca atunci când avem un examen oral foarte important. Spre sfârşit ne amintim că mai avem ceva de spus şi putem relua oricând subiectul, pentru ca este mai important să spunem tot ce avem de spus, decât să nu mai continuăm pentru că ordinea ideilor nu a fost cea planificată la început.

Va trebui să plecăm mai des urechea la părerea celor apropiaţi nouă. Ei n-au cum să ne mintă că suntem buni, că facem mult pentru ei, că sfaturile noastre sunt cele mai potrivite, că am realizat ceva important. Dacă suntem prea stricţi cu noi, nu ne vom vedea realizările şi implicit nu ne vom putea niciodată bucura de ceea ce am devenit.

Şi în final, faptul de a râvni la perfecţiune nu este nici pe departe un lucru rău, însă, va trebui să avem grijă ce anume înţelegem noi prin perfecţiune.

Am înţeles că  perfecţiunea nu trebuie să reprezinte ceva de neaccesat.

N.S.