Clasa pregătitoare, între necesitate și realitate, sau omul sfințește locul

Mă aflam zilele trecute la piață. Oameni, aglomerație, probleme, discuții despre una, despre alta, deh, ca să treacă timpul mai ușor, în vreme ce se așteaptă la micile cozi formate în fața tarabelor. Și cum la noi se pricep toți la toate, opiniile – părtinitoare sau acuzatoare – pe diverse teme, nu contenesc să curgă precum șuvoaiele de apă, molcome sau învolburate.

Politică, sănătate, agricultură, mass-media, moravuri, fotbal, învățământ... Și aici, emoțiile mele s-au contorsionat, că abia am reușit să le stăpânesc să nu scoată săgeți, nu de alta, dar ar fi fost un comportament împotriva convingerilor mele, sănătoase aș zice eu, derivate dintr-o morală a bunului simț în spiritul căreia am fost educată. Ce a determinat această reacție, vă întrebați probabil.

Am auzit un domn ce susținea cu vehemență și cu argumente de genul ”am văzut eu, doar am lucrat atăția ani în...”, superioritatea inestimabilă a sistemelor educaționale specifice altor țări. ”Acolo se învăță logic, lejer, fără a forța copiii. Spre exemplu copiii ascultă o poezie, apoi sunt întrebați ce au înțeles, unde-i duce gândul, ce idei au.  La noi se fac numai lucruri fără rost. Ce-a mai trebuit și clasa pregătitoare? O prostie, copiii sunt mici, nu mai știu ce să inventeze ăștia.” A urmat apoi o tiradă lansată ierarhic, din vârful piramidei spre bază, la adresa guvernanților, a școlilor, a profesorilor, a generației de copii, a conținuturilor învățării, până ce subiectul a fost considerat clasat.

Pe moment am vrut să ripostez, după cum v-am spus, apoi, rumegând cele auzite, m-am amuzat copios, deoarece am întrevăzut ilaritatea situației: cineva emitea judecăți de valoare asupra unui lucru despre care nu știa absolut nimic. E ca și cum eu, care nu am zburat nici măcar o dată,  aș aprecia în acest moment proiectarea și construirea aeronavelor, să zicem. De aceea am ales această modalitate de adresare, pentru că tot e în trend, fără a avea pretenția de a combate cele spuse de acel domn. Poate că avea și el dreptate. Poate aflase el ceva, de pe undeva. Sau poate nu.  Eu doresc doar să relatez o stare de fapt pe care am trăit-o în acest an, ca profesor la clasa pregătitoare, iar cei ce citesc să-și formeze propria opinie despre ce se poate întâmpla la această clasă, sau cine știe, poate chiar le va folosi într-un context similar ceea ce au citit aici.

Aș începe tot în mod ierarhic, dar conform standardelor mele. Mai întâi copiii, unii mai energici alții mai rezervați, unii timizi furând privirea pe sub gene, alții exuberanți împrăștiind generos și necondiționat poftă de viață, cu toții curioși, temerari și importanți nevoie mare la depășirea fiecărui obstacol, copii așa cum au fost toți copiii de când lumea, vorba lui Creangă, doar plasați în contextul contemporan. Apoi idisolubil legați de copii, părinții, cu sentimente amestecate, buimăciți de tot ceea ce se vehicula pe marginea subiectului clasa pregătitoare, circumspecți față de ceea ce se va întâmpla, ca nu cumva copiii lor să fie cobai într-un experiment educațional făcut după criterii politice, la fel de curioși ca și copiii față de ceea ce se va învăța, dar în același timp parteneri de nădejde, care au răspuns promt la fiecare solicitare de ajutor pe care le-am lansat-o.

Urmează școala, care a adoptat o poziție serioasă față de ceea ce înseamnă clasă pregătitoare, asigurând săli de clasă mobilate adecvat, plasate la parter, aproape de grupurile sanitare, cu intrare separată pentu boboci fie ei de pregătitoare sau de clasa I, încercând să aducă dimensiunea ergonomică la standarde specifice secolului XXI.

La nivel de politici educaționale, ministerul mi-a dat copilul, măsuța, programa școlară, cursuri de abilitare pentru a preda la clasa pregătitoare, ceva materiale venite pe parcursul anului școlar și cam atât. Demn de luat în calcul la acest capitol este caracterul flexibil al programei școlare, ce mi-a permis să adaptez situațiile de învățare la ceea ce aveam, la ceea ce-și doreau copiii să învețe, câștigând un mare plus de atractivitate.

Unde mă aflu eu în această ecuație? M-am văzut pusă în fața a 23 de copii, proveniți din tot atâtea medii diferite, aducând cu sine ”zestrea” diversității acestora. Copii proveniți din grupe numeroase de grădiniță, unde lupta pentru supraviețuire a fost bine învățată, copii care nu au frecventat niciodată grădinița, copii obișnuiți cu programul prelungit față de copii proveniți de la program normal, copii singuri la părinți dar și copii cu părinți plecați la lucru în străinătate, copii de la oraș dar și copii de la sat, copii de etnii diferite între copii cu prejudecăți, copii instituționalizați, copii care citeau cursiv față de copii care nu cunoșteau literele sau cifrele și aș mai putea continua. Consider că marea mea provocare a fost să fac din acest conglomerat de suflete, sufletul unei clase, cu norme și valori la care să se raporteze fără însă a le atinge câtuși de puțin unicitatea, individualitatea, nota personală a fiecăruia. Și prin acest aspect vreau să subliniez cu o linie groasă marea valoare a acestui an, ce mi-a oferit spațiu și timp pentru descoperire, cunoaștere, învățare socială și emoțională, atât din partea mea cât și din partea copiilor, aceștia autodescoperindu-se și în același timp descoperind că e plăcut să trăiești împreună cu alții, că viața are suișuri și coborâșuri, că nu-i o tragedie să nu știi anumite lucruri, că ai voie să greșești, că ai voie să depășești contururile fără ca asta să fie considerată o greșeală, că fiecare poate fi bun la ceva, că ajutorul și colaborarea sunt mai plăcute decât competiția, că fiecare copil gândește, simte diferit și în consecință creează, învață și se exprimă diferit. Am  avut un an pentru o altfel de învățare, mult mai importantă, cred eu, un an în care am dezvoltat comportamente, pe care tind să cred, voi dezvolta mult mai ușor latura cognitivă a învățării în anii care urmează.

Și astfel, cred că am lămurit cam ce se poate face în clasa pregătitoare, dacă alegi varianta complicată de lucru, nu cea cu munți de fișe făcute la copiator, sau cea cu exces de zel în care faci abecedarul la fel de copiat și umpli caiete de scris, fără să-ți pui niște întrebări referitoare la nivelul de dezvoltare și maturitate al unui copil de șase ani, sau cea mai simplă problemă, ce mai faci în clasa I dacă în cea pregătitoare ai făcut totul?  Și atenție, asta din exterior, însă din interior ai pute simți la un moment dat că ai furat un an din viața unei generații de copii, care ar putea costa mult mai scump mai târziu, fără ca vreun minister, inspectorat sau orice altă formă de conducere să-ți fi impus acest lucru.

Acum, închizând cercul, pot concluziona că și la noi se poate lucra frumos, nu numai în alte țări, cu condiția ca acest lucru să se dorească și implicit cu multă, multă muncă, răbdare și încredere în reușită.

Carmen SAVA, profesor la CP

Școala Gimnazială Teodor Balan, Gura Humorului