Povesti despre trecut. Teama de viitor

Suntem oameni și întruchipăm povești sau destine, așa cum ne plece uneori să le numim. Ne scriem istoriile zi de zi, unii prin timp, alții, mai curajoși, le aștern și pe foi, le fac cunoscute lumii, nu pentru că ar însemna ceva, ci doar pentru că merită să fie auzite. V-ați întrebat vreodată care este povestea familiei voastre? Ați încercat să faceți un arbore genealogic sau să aflați ce vieți au trăit generațiile din urmă, străbunicii și bunicii voștri? În liceu am realizat un eseu pe această temă și îmi aduc bine aminte povestea bunicii mele...

Născută în 1936 din părinți țărani, nu mai săraci ca alții, dar nici mai înstăriți, a răzbătut prin vremuri de război și foamete, nu a avut șansa să facă multă școală, dar a muncit, atât mai poate spune astăzi, că știe ce e munca. Satul natal, Baineț, are o istorie simplă, dar pentru cei legați de acest loc, valoroasă. Citind cronica sa, găsesc amuzantă afirmația unui elev al școlii de acolo care, considerând mult prea dificil de memorat coordonatele geografice ale localității, a exclamat: "Bainețul este așezat acolo unde se pune harta în cui". Așadar, nimeni nu poate contesta faptul că Bainețul e în inima Bucovinei, că a fost martorul tăcut al unei istorii frumoase, dar tumultoase.

După o scurtă perioadă de pace de 23 de ani, la 22 iunie 1941 (povestește bunica), satul intra în zona de foc a celui de-al Doilea Război Mondial. Ea avea doar cinci ani, dar își amintește cum au fost scoși din case, cum au strâns lucrurile pe care le aveau la îndemână, le-au încărcat în căruțe și au fost evacuați - locuiau exact pe linia frontului. După trei săptămâni au fost aduşi din nou acasă sau în locul în care trebuia să fie casa, luptele date fuseseră necruțătoare! În același an tatăl ei a fost luat la război. S-a întors acasă după o vreme, dar urma necruțătorul an 1944 în care au fost din nou evacuați și tatăl a fost trimis în lagărul de concentrare de la Dombas din fosta Uniune Sovietică. Dacă între anii 1948 - 1949 mulți dintre cei deportați s-au întors acasă, bunica avea să afle că tatăl ei este mort. Sfâșiați de durerea lăsată în urmă de cruntul război și de aceea a pierderii tatălui, trebuia să găsească o cale să-si continue viața. La vârsta de 13 ani bunica a fost înfiată de directorul școlii din sat; începea o nouă viată, nu ca fiică a acestuia, ci ca persoană care trebuia să aibă grijă de întreaga gospodărie, de animale și grădină: a fost înfiată ca să muncească, iar nu pentru a avea o viață mai ușoară și mai liniștită.

Timp de 11 ani totul a decurs normal, viața își urma cursul... totul până într-o zi: tatăl, despre care se știa că este mort și pentru care străbunica primea de la stat pensie de urmaș, se întoarce acasă și găsește totul într-o altă ordine, soția recăsătorită și cu un alt copil, iar pe fiica sa înfiată de niște străini. Nu a putut accepta această situație și a desfăcut acea înfiere, a divorțat de soție și şi-a întemeiat o nouă familie cu o femeie mai tânără decât bunica, decât fiica sa. Bunica a reușit să își croiască un drum în viață, așa cum ea însăși spune: pentru că nu există rău pe lumea asta care să te împiedice să trăiești și să faci ceva, trebuie doar să vrei!

După ani și ani își amintește cu drag de copilărie, de tot ce i-a fost dat să trăiască, de jocurile și tradițiile pe care sfinţește le respectau, de copiii si nepoții ei, acum si de strănepoți. În ceea ce mă privește, dacă atunci când i-am auzit pentru prima dată povestea (la vârsta de 16 ani), am gândit că ar fi un subiect bun pentru a realiza un film, fără să simt nimic deosebit, deoarece, cu mintea de atunci, observasem doar senzaţionalul sau teribilismul poveştii, acum mă încearcă un sentiment de teamă: teama că nu îmi merit prea ușoara și lipsita de griji viață, că nu mai știu să prețuiesc fiecare clipă sau că, pur și simplu, nu știu ce e bine și ce e rău pentru mine sau cei din jurul meu. Să nu uit de teama că nu voi avea șansa să-mi văd strănepoții crescând sau, mai curând, teama că nu pot aspira la longevitate într-o lume ca cea în care trăim.

Andreia Ruxanda PRELIPCIAN

studenta la Facultatea de Drept, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iasi