Încă nu am învăţat cum se uită...

Toţi visăm... aşa începe tot, ca într-un vis. Era aşa limpede că eram făcuţi unul pentru altul... era limpede că eram singura femeie dintre toate cele din jurul tău care te putea iubi, cu toate că nu aveam si nu am nici cea mai vagă idee în legătură cu ce e iubirea. La fel şi cu fericirea, tristeţea şi cu dorul. Ştiu doar că nu poţi să ai niciuna fără celelalte trei. De când mă ştiu mi-am impus tendinţa de a fi genul de femeie care, dimineaţa, când picioarele îmi lovesc podeaua, până si demonul să strige “La dracu, s-a trezit!” şi uite aşa am avut putere sa lupt! Am luptat pentru toate iubirile mele, în speranţa că o să merite. Am luptat să o uit pe prima, pe a doua, pe a treia... şi de fiecare dată realitatea mi-a dat palme grele peste faţă. Nu este adevărat că sunt dură, că sunt indestructibilă. Şi eu sufăr, şi eu mă sparg în bucăţi, doar că am învăţat să nu fac zgomot...

E sâmbătă şi... şi sunt greu de iubit şi imposibil de înţeles! Lumea asta mi se pare mie sau e prea plină de persoane singure îndrăgostite şi de cupluri care se prefac că se iubesc? Iubirea pare mai mult o convorbire telefonica într-un asemenea context, dacă la capătul firului ţi se răspunde “Greşeală”, trebuie să închizi. Şi brusc m-au luat 10.000 de fiori, fiori care îmi aleargă pe spate fără nici o grijă... mă gândesc la tine... mă gândesc la tine şi zâmbesc, e incredibil cât mă faci de fericită chiar şi atunci când nu eşti cu mine. Sunt fracţiuni de secundă când simt că te dispreţuiesc, trist e că în rest sunt proastă şi te iubesc. Dragostea are prostul obicei de a-i reduce persoanei în cauză nivelul de inteligenţă, pentru că la sfârşitul unei relaţii tot ce rămâne este celebra replică: “Sunt un prost!”. Cei care cred că dragostea este roz şi “fix” egală cu fericirea se înşeală amarnic! Dragostea înainte de toate... înseamnă lacrimi, înseamnă luptă; o luptă cu tot ceea ce simţim şi gândim, înseamnă sacrificiu şi compromisuri. Dragostea este un război, care nu poate fi câştigat decât prin trudă şi suferinţă.

Azi nu mai suntem nici prieteni, nici duşmani, nu ne mai declarăm război, dar nici nu ne împăcăm. Azi suntem pur si simplu doi oameni pe care i-au despărţit vremurile şi întâmplările, doar nişte străini cu amintiri, în timp ce iubirea noastră zace moartă undeva printre stele si alte iubiri pierdute... Oamenii se despart, dar nu se uită! Inima unei femei nu e niciodată liberă. Ea ori simpatizează, ori iubeşte, ori încearcă să uite... cumva ajung mereu să mă învârt în jurul aceleiaşi întrebări “ A venit timpul să renunţ?”.

Îmi pare rău, nu cred în oameni, nu mai cred în suflete pereche! Urăsc persoanele care ies din camera mea fără să închidă uşa, dă-ţi seama pe cele care ies din viaţa mea! În toată necredinţa asta a mea am făcut multe persoane să sufere, doar pentru că una m-a rănit. Nu am iertat pe nimeni... nu m-a iertat nici pe mine! Am urât oameni care chiar nu îmi făcuseră nimic, lăsându-mă înşelată de aparenţe şi de vorbele altora, ştiu că am greşit şi dacă ajută la ceva, mi-am învăţat lecţia. Nu suferinţa m-a schimbat cel mai mult, ci răutatea oamenilor... am avut atâtea zile proaste încât când îmi merge bine, mi se pare ceva ciudat. Oamenii m-au obosit cu reproşurile şi cu nepăsarea lor, ştiţi ce simt pentru oamenii fără conştiinţă, fără moralitate, care vor sa lase impresia a ceva ce nu sunt? Ştiţi ce simt pentru oamenii care manipulează alţi oameni din prisma unor calităţi umbrite, false? Dispreţ. Nimic mai mult.

Dragă Trecutule, îţi mulţumesc pentru toate lecţiile pe care mi le-ai dat. Dragă Viitorule, acum sunt pregătită!

Și am plecat... am închis o ușă, fără să îți spun de ce ... pur și simplu am plecat! Vroiam să te las pe tine să-ți dai seama ce n-a mers.. probabil nici în ziua de azi nu ai înțeles de ce am plecat, probabil încă mă înjuri printre dinți pentru asta, dar ce era să fac? Dacă ai fi fost tu în locul meu ai fi găsit o altă soluție ? O soluție mai bună? Nu cred... nu te aflai tu în situația în care mă puneai în fiecare zi!

E trist... când cineva pe care îl cunoşti, brusc, se transformă în cineva pe care îl cunoşteai. Şi sunt momente când în mine îşi face loc sentimentul de dor şi-mi spun “Gata, azi îl caut!”. Dar azi, se transformă în mâine, iar mâine se transformă în cândva. Şi acel “cândva” devine „niciodată” şi uite aşa le uiţi pe toate ...

Mădălina-Maria HUŢU