Balanţa vieţii (I)

Nu mai e timp de nimic acum. De ce oare ne-am schimbat atât de mult comportamentul şi deasupra tuturor lucrurilor frumoase pluteşte parcă o ceaţa greu de pătruns chiar şi cu privirea.

De ce ne lăsăm orbiţi de lucrurile lipsite de importanţă şi închidem in interiorul nostru adevăratele valori ale fiinţelor normale şi raţionale.

Pe scena vieţii suntem nişte actori grăbiţi şi mergem pe o linie dreaptă fără un ţel precis. Sunt multe schimbări în jurul nostru, multe dintre ele foarte triste şi greu de depăşit, dar asta nu înseamnă să lăsăm de izbelişte tot ce a fost frumos cândva şi mai ales parcă trecem prin viaţă din ce mai nepăsători faţă de cei din jurul nostru.

Parcă am uitat să scoatem în evidenţă bunătatea, dragostea de oameni, comunicarea, respectul, recunoştinţa şi multe alte lucruri frumoase.

De ce oare plantăm flori doar în interiorul curţilor şi nu şi în stradă, în faţa gardurilor, să se bucure de privelişte şi cei din jur, cunoscuţi sau care trec întâmplător prin acele locuri.

Exact la fel fac unii oameni şi cu sufletele lor; ridică garduri şi păstrează in interior adevăratele gânduri şi sentimente, iar din egoism uită că în jurul lor sunt persoane cărora le lipsesc atât de mult adevăratele valori.

Oare de ce nu lăsăm să iasă la suprafaţă dragostea pentru partenerul de viaţă, părinţi, copii şi pentru persoanele din jurul nostru? Nu mai e timp să iubim?

Suntem atât de prinşi de griji şi de nevoi încât uităm că persoana de lângă noi are nevoie de afecţiune, înţelegere, tandreţe şi comunicare, de la aceste lipsuri şi până la divorţ fiind doar un pas. Nu mai e la modă expresia “până ce moartea ne va despărţi”; acum relaţiile se leagă şi se dezleagă cu multă uşurinţă, fără să se gândească cineva la copii.

Oare cum ar trebui să ne arătăm recunoştinţa faţă de părinţii noştri? Normal ar fi să le fim alături atunci când bătrâneţea şi chiar boala nu le mai permite să se îngrijească singuri. De fapt si aici totul lasă de dorit, atât de mulţi bătrâni fiind abandonaţi şi lăsaţi de izbelişte, copiii uitând uşor de cei care le-au dat viaţă. Chiar dacă le trimit bani, ei uită că aceştia nu pot înlocui o vorbă bună, un gest cald, o mână de ajutor atunci când au nevoie.

Ar trebui să punem într-o balanţă pe un taler tot ce am primit de la părinţii noştri, iar pe celălalt taler ceea ce am oferit noi copiii şi să încercăm să facem să fie un echilibru între cele două. Ar trebui să le spunem când îi avem lângă noi că le suntem recunoscători pentru ce au făcut pentru noi şi cât mai des să le arătăm şi să repetam cât de mult îi iubim. Sunt gesturi simple, cuvinte normale care uneori pot aduce un zâmbet şi puţină fericire pentru părinţii bolnavi, care suferă de indiferenţă, lipsă de afecţiune şi care se simt abandonaţi.

Oare de câte ori le spunem noi copiilor cât de mult îi iubim ?

Nu avem timp să-i susţinem, să le fim şi prieteni şi mai ales parcă nu avem timp să-i ascultăm atunci când au nevoie.

Cristina DIACONU

Oficiul Poştal Câmpulung Moldovenesc nr.1