Un fel de „povestea mea”

Se împlinesc exact 22 de ani (fără o lună) de la acel eveniment. Numesc așa momentul nașterii mele, pentru că toți m-au făcut să cred că am fost un copil dorit. Am chinuit-o mereu pe mama cu cele mai absurde întrebări: te-a durut, ai plâns, a fost cineva care să te țină de mână, te-ai temut, m-ai iubit chiar de ți-am oferit suferință? Mama răspundea așa, ca o mamă: ”Copila mea, cândva vei crește, vei înțelege! Viața nu e ca-n filme.”

Am avut o copilărie frumoasă alături de cei doi frați mai mari, care, fără să se fi gândit vreodată la o alternativă, m-au considerat mereu un alt ”frățior”. Astfel, nu am fost scutită de bătăi, jocuri cu mașinuțe, bandiți, genunchi juliți și capete sparte.

Cu fratele mijlociu am avut o relație specială, eram protejata lui și uneori cobaiul, colega de dulăpior, de cameră, de pat și chiar discipol al său atunci când își făcea temele.

Primul șoc al copilăriei l-am avut pe la 7-8 ani, când începusem să citesc. Eram, într-un fel, copii privilegiați, deoarece biblioteca tatălui nostru era, pe cât se putea la acea vreme, pusă la punct, nu aveam restricții. Am aflat prima dată că nu ne naștem să trăim mereu pe pământ, alături de mami și tati, apoi de o eventuală proprie familie, ci că există ceva care se numește ”moarte”, ceva care ne curmă viața și ne duce undeva, nici noi nu știm unde.

Cel de-al doilea șoc l-am trăit puțin mai târziu. Eram aprigi colecționari de reviste ”Arborele lumii”…citind un număr, aflu nu numai că noi ne sfârșim cândva, ci întreaga lume are un punct terminus! Pot spune că am suferit îngrozitor, nu înțeleg motivul. Probabil am iubit viața de la bun început, am iubit-o cu o frenezie specifică unui copil, am iubit-o mai mult decât orice joc sau orice dar primit.

La vârsta de 10 ani îmi pierdeam cel mai bun prieten. Nu mai eram protejata cuiva, cobaiul, colega de dulăpior, de cameră, de pat…Atunci mi-am înțeles temerile, viața nu era îngăduitoare nici măcar cu cei lipsiți de putere, mici, necopți, nu cruță pe nimeni.

De atunci a rămas un mare gol, văd viața cu alți ochi, aceia ai unui copil maturizat înainte de vreme. Existăm cu toții în această lume, încercăm neobosiți să ne găsim un rost, croim vise și ne hrănim cu speranțe…eu încă mai sper, încă mai iubesc, încă mai cred cu tărie că putem fi salvați, că se va fi creat el, punctul de echilibru pentru viața mea și a altora, cred că totul se întâmplă cu un scop. Încă îl mai caut pe al meu!

Andreia Ruxanda PRELIPCIAN

studenta la Facultatea de drept Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi