Cunoştinţă cu...mine

M-am născut într-o zi de 10, 10 iulie 1996 şi poate de asta cei din jur au aşteptări prea mari de la mine. Mama nu ştia că mă va naşte, deoarece am venit pe această lume mai repede. Curiozitatea m-a definit încă din prima zi şi probabil asta m-a determinat să lupt pentru visele mele.

Am învăţat să zâmbesc, am învăţat să mă ridic imediat după ce cad, am învăţat că siguranţa este o lege existenţială...

Am decis să lupt, cu toţi şi cu toate pentru ceea ce îmi doresc. Am decis să caut răspunsuri la mii de întrebări şi odată cu asta am hotărât că nu voi dansa niciodată după cum îmi cântă alţii.

Nu îmi plac ţipetele şi asta este datorită pasiunii pe care o pun în toate. Singurele palme care îmi plac sunt aplauzele şi mă simt măgulită de fiecare dată când le primesc.

Am descoperit că iubesc să iubesc şi am să fac asta indiferent de ce părere vor avea cei din jur. Să iubeşti e speranţă, fericire, enigmă şi dor. Dorul e lipsă şi gol în suflet iar sufletul stă la baza oricărui pas înainte.

Nu mă bazez pe reguli rigide, pe obligaţii sau pe cereri care mi se par inutile. Comunicarea este prima şi singura regulă plauzibilă într-o lume în care graba este la ordinea zilei.

Acum 23 de ani, am luptat pentru libertate şi parcă acum suntem mai robiţi decât atunci. Repetăm aceiaşi paşi, ne lăsăm influenţaţi şi uităm de dreptul nostru la opinie. Suntem buni pentru cei care ne conduc doar când ieşim la vot sau când ne plătim taxele la timp şi devenim deodată lipsiţi de patriotism atunci când protestăm pentru drepturile noastre, când ne răzvrătim şi mai ales când avem dreptate.

De ce nu poate să fie bine? Pentru că sistemul este bazat pe o zicală „Buget, deci exist!" . Cugetarea a fost de ceva timp înfrântă de foamea de bani, de dorinţa exasperată a unora de a se întinde mai mult decât le permite situaţia actuală. De ce vrem mai mult? Pentru că în mentalitatea românului, mult înseamnă bun. De aceea după fiecare Crăciun spitalele sunt pline de „bolnavi de foame", de oameni care nu cunosc măsura. În România măsura se găseşte doar în crâşmuliţa de la colţul blocului, aranjată frumos pe raft aşteptând persoana care vine şi cere insistent „un 50".

Ne-am obişnuit să încălcăm reguli, să trăim după cum ne dictează conştiinţa (asta dacă o avem), să facem ce vrem iar cu asta parcă ne sufocăm părinţii. Muzica, telefonul, internetul, ieşirile în oraş sunt mereu cu semnul întrebării în mintea celor „mari" şi uite aşa ne trezim cu întrebarea lor preferată „E necesar?". Da, este! Fiecare adolescent trăieşte perioada lui... Nu noi suntem vinovaţi că în urmă cu mulţi ani exista un singur program de televiziune, cu ore de difuzare bine stabilite, că toată lumea asculta muzica care ungea sufleţelu' dictatorului, că uniformele erau gardienii şcolii sau că tehnologia era cu câţiva (mulţi) paşi în urmă. Acum simţim nevoia de socializare, de exprimare şi de dezvoltare. Noi trebuie să trăim aşa cum decorul ne cere, să gândim în concordanţă cu anii noştri, să fim poate delăsători. Dar dacă acum ne facem prea multe griji, spuneţi-mi voi, cei „mari", la vârsta voastră ce o să facem?

Îmi place să visez... E asta un păcat? Visul meu vă afectează cumva planurile? Credeţi că visul este o răzvrătire la ceea ce mi se cere? Ei bine, nu...Visul e singura modalitate prin care am reuşit să scap de „trebuie", e o dorinţă continuă de mai bine, e o altă lume în care lucrurile merg aşa cum ar fi normal... În vis nimeni nu conduce şi nimeni nu impune. Visul e o luptă cu realitatea bolnavă care ne înconjoară. Aveţi impresia că prin linii de conduită dictate de cineva vom reuşi să scăpăm de probleme? Credeţi că monotonia continuă şi îndrumarea permanentă vor fi o soluţie? Părerea mea: vă înşelaţi! Poate e doar o confruntare între generaţii sau e dramul de reţinere pe care mulţi îl au în anumite domenii ce trebuie dezbătute însă niciodată nu voi înţelege de ce cineva trebuie să coordoneze paşii altei persoane... Se zice că trebuie să învăţăm din greşeli, dar dacă nu avem şansa să greşim ce vom avea de câştigat?

Cred că avem nevoie de schimbare! Nu putem trăi după aceleaşi reguli deoarece asta ar însemna pierderea unui factor important : originalitatea!

Gândesc prea mult? Poate...dar mai bine să fiu „acuzată" de asta decât de indiferenţă şi superficialitate...

P.S.: Fiecare zi e o nouă şansa pentru schimbare...

Loredana BERTIŞAN