Viaţa...

Dacă viaţa ar avea un tipar, totul ar fi absurd. Dacă arta ar fi făcută pentru a fi răsplătită, şi-ar pierde toată valoarea. Cred că atunci când creează, artiştii se joacă: cu lumini, culori, umbre, idei...

Cred că joaca e cea mai dumnezeiască însuşire pe care omul o poate cultiva. Dacă viaţa ar avea un tipar, dacă am şti cu toţii că avem de parcurs un drum de la A la B, totul ar fi absurd şi fără nici un farmec. Viaţa, aşa cum e ea, e o imensă taină dumnezeiască.
Am fost învăţaţi că, dacă vrem să reuşim în viaţă, trebuie să ajungem cât mai sus, să avem funcţii cât mai importante, să obţinem cât mai multe titluri, să câştigăm cât mai multe concursuri, să fim apreciaţi şi lăudaţi, să fim „tari” în orice mod posibil, să ne ajungem, într-un cuvânt. Şi pe parcursul acestei deveniri, am uitat tot ce era mai important: am uitat să trăim, am uitat să ne simţim bine, să vedem lumea din jur, frumos...am uitat de joacă, am uitat de artă, de cărţi şi muzică...am uitat de Dumnezeu. Cimitirele sunt pline şi de oameni importanţi, de oameni care au murit lăsând în urmă averi, titluri, ambiţii. Ambiţia poate deveni una dintre cele mai tâmpite însuşiri ale omului. Ambiţia poate să ne încrânceneze şi să ne urâţească. De aceea ne plac aşa mult câinii, deoarece ei nu au ambiţii şi nu se încrâncenează, ei se joacă.

Dacă Dumnezeu ar fi creat viaţa cu un anumit tipar, totul ar fi fost absurd...Dumnezeu ne-a lăsat pe noi să-i creionăm tiparul, să-i găsim sensul, dar noi am reuşit să transformăm acest dar într-un blestem. Dumnezeu ne-a dat liberul-arbitru pentru a descoperi grandoarea vieţii, dar noi l-am folosit pentru a transforma viaţa într-un calvar şi într-un zbucium neîncetat spre titluri, posesiuni şi câştiguri. Am făcut-o mică şi urâtă. Orice şi oricât am avea, nu e niciodată suficient. Întotdeauna mai e ceva de împlinit: o casă mai mare, o maşină mai puternică, un serviciu mai bun, o haină de firmă...Abia după ce vom atinge aceste scopuri, "ne vom găsi fericirea". Fericirea nu e niciodată prezentă, ea e întotdeauna în viitor, când o anumită dorinţă se va îndeplini. Dar, surpriză: în momentul în care dorinţa se îndeplineşte, fericirea nu apare. Apare în schimb dorinţa de a împlini un alt scop, care cu siguranţă „ne va face fericiţi”. Ce glumă bună! Şi pe drumul acesta spre împlinirea următoarei dorinţe, suntem în stare să călcăm aproape totul în picioare: prieteni, apropiaţi, familie, natură, timp liber, joacă...

Nu poţi fi jucăuş pe drumul spre afirmare. Trebuie să fii serios, încruntat şi ambiţios, să nu te abaţi de la cale...Cred că pentru cei mai mulţi dintre noi, viaţa e un dar prea mare, prea simplu şi frumos pentru a putea fi apreciat la adevărata lui valoare. Oamenii mari nu se mai joacă, nu mai creează, nu mai apreciază şi nu mai au ochi pentru frumos. Nu e niciodată timp pentru asta, iar drama intervine pentru mulţi, când e prea târziu, în momentul în care realizează că poate nu au trăit cum ar fi vrut şi nu s-au bucurat suficient de cei din jur, de natură, de artă, de faptul că sunt vii...

Simona VOIAŞCIUC