Cărţile care ne-au făcut oameni (II)

Nu o să vă vină să credeţi că „Un yankeu la curtea regelui Arthur” de Mark Twain l-a făcut praf pe cel mai important critic şi istoric literar postbelic, Nicolae Manolescu, fiind bineînţeles, cea mai mare provocare de la 11 ani. Au urmat  „Roşu şi Negru”, ”Război şi Pace”, „Le Grand Meaulnes” al lui Alain Fournier.

Conceptul de maturizare prin lectură, care intervine mai devreme sau mai târziu, s-a concretizat pentru Mihai Măniuţiu prin „Un răstimp în infern” de Arthur Rimbaud.

Pe Dan C. Mihăilescu, romanele lui Dostoievski l-au lovit năprasnic, pe când Horia Roman Patapievici s-a vândut pur şi simplu, moral şi intelectual lui Nietzsche (trebuie să recunosc că şi eu mă număr printre victimele sale), urmând ca Pascal să devină maestrul său absolut.

Cine ar fi crezut că există cineva în România care a îndrăznit să schimbe finalul marelui roman „Idiotul”, deoarece i-a adus unele nemulţumiri cititoarei, iar soarta personajului i s-a părut nedreaptă? Ioana Pârvulescu a rescris acest final, iar în ceea ce priveşte tema cărţii, propune 10 trepte, adică un traseu „plăcut” de la poveştile copilăriei, la Biblie.

Andrei Pleşu a surprins şi de astă dată cu articolul publicat, prin faptul că sfaturile sale ajung la destinaţie fără a afecta în vreun fel sau altul pe ceilalţi. Iată ce afirma: „A recomanda o carte e un act de maximă răspundere (…) Solemnităţile pedagogice, ca şi neglijenţa frivolă, pot strica minţi, caractere şi vieţi. E preferabil (…) să nu te pronunţi decât când cel care te întreabă e, pentru tine, „o carte deschisă”.

Actorul Victor Rebengiuc mărturiseşte: „Bunica mea m-a învăţat să citesc la cinci ani, dar nu m-a învăţat ce să citesc”.

E necesar să ştim ce să citim? Poate uneori e bine să ştim şi acest lucru, însă învăţăm din eşecuri, nu din succese! În ceea ce priveşte lista autorilor preferaţi ai lui Victor Rebengiuc, putem aminti de Tolstoi, Gogol, Vişnevski.

„Acasă, adică în lumea cărţilor” este locul în care Alex Ştefănescu deapănă amintiri şi ne împărtăşeşte o parte din secretele sale. Poeziile lui Eminescu l-au cucerit foarte devreme, însă titanii literaturii l-au însoţit atât în copilărie, cât şi mai târziu.

Datorită tatălui său, care a deţinut o bibliotecă impresionantă, criticul, prozatorul, realizatorul de emisiuni culturale spune că îi recunoaşte imediat pe cei care nu avut în copilărie o bibliotecă, după felul cum vorbesc sau scriu, chiar dacă sunt personalităţi ale culturii contemporane.

Valeriu Stoica le este şi astăzi recunoscător tatălui, mamei, lui Eminescu şi lui Jules Verne pentru că i-au dăruit magia poveştii şi criteriul lecturii.

Pentru el, cărţile care nu au nici o poveste, oricât ar fi de rafinate, sunt în afara literaturii; pe când cele care au o poveste, trebuie să-şi păstreze forţa de seducţie, oricât de elaborate şi de subtile ar fi tehnicile narative; când acestea ucid povestea, ucid şi literatura.

O altă poveste captivantă însoţeşte acest personaj, în care s-ar putea să ne regăsim şi unii dintre noi.

Dacă vorbeam de modele, trebuie să recunoaştem că înseşi personajele din romanele sau poveştile copilăriei au reprezentat criterii după care ne-am ghidat de-a lungul anilor.

S-a identificat cu Raskolnikov, cu Creangă a fost mereu împreună, citindu-l toată viaţa, iar pe Baudelaire l-a iubit cum iubeşti un unchi ceva mai în vârstă: Ion Vianu descrie momentul din care s-a simţit în stare să înfrunte orice carte.

La rândul său, marele eseist, prozator şi totodată medic psihiatru numeşte „zece cărţi prin care am început să devin om”. A descoperit ce înseamnă inteligenţa, ingeniozitatea, simţul suspansului prin operele „Histoires extraordinaires” şi „Nouvelles histoires extraordinaire” de Edgar Allan Poe.

Poveşti culese din 19 vieţi, comprimate într-un singur volum, tipărit la Editura Humanitas în anul 2010, vă aşteaptă să le retrăiţi, gustând din farmecul vremurilor în care copilăria şi adolescenţa vă cutreierau tărâmurile.

Iulia ROMAN