Articol despre praf

Praful este cel mai mare duşman al nostru. Praful se depune peste gândurile şi amintirile noastre. Praful ne împiedică să vedem lumea reală. Se aşterne pe geamul prin care privim lumea şi ne întunecă gândirea, dă o nuanţă gri asupra percepţiei noastre despre lume.

Praful se aşterne uşor peste copilăria noastră şi ne face să uităm de clipele nevinovate ale copilăriei, de singurele clipe care au contat cu adevărat în viaţă. Acele clipe ale copilăriei au fost de fapt clipele în care am trăit în adevăratul sens al cuvântului.

Ce extraordinară e o zi din viaţa unui copil! O zi fără răutate, minciună sau griji. O zi de bucurie, vise şi speranţe. Dar, odată ce începem să creştem, praful se depune peste amintirile noastre şi încet, încet uităm cine am fost, uităm cine suntem. Dacă am înlătura praful, atunci am avea ochii curaţi şi am putea găsi răspuns la întrebările care ne frământă, care nu ne lasă noaptea să închidem nici un ochi. Dar problema e că noi nu ne gândim să înlăturăm praful. Ne-am obişnuit cu existenţa lui şi în atrofierea noastră am ajuns să-l privim, nu ca pe un duşman sau ca pe un intrus, ci ca pe o parte integrantă a fiinţei noastre.

Dar praful nu se aşterne doar peste amintiri şi gânduri. Cel mai afectat sunt din cauză că praful se aşterne peste foaia albă de scris. Praful de pe foaia de scris e indicatorul neputinţei mele. Iar de ceva timp, praful a acoperit în întregime foaia, astfel încât acesta nici nu se mai distinge de obiectele din jur. Praful îmi acoperă cuvinte abia scrise, le astupă mirosul de cerneală şi le face să dispară în neant. Praful înfundă peniţa stiloului atunci când îl ating de foaie. Ce să fac eu atunci când acest duşman de temut îmi ucide până şi cel mai bun şi de încredere prieten al meu, stiloul?

Ar trebui să-mi umflu plămânii cu aer şi să suflu tot praful din jurul lui. Dar cum să-mi umflu plămânii cu aer când ei sunt deja plini cu praf? Iar atunci când suflu asupra foii să împrăştii praful, mai tare o acopăr. Praful e cel ce mă ucide lent în fiecare zi. Însă acest praf nu e un praf obişnuit, nu e un praf fizic ci e un praf rezultat din dezamăgirile şi temerile mele. De aceea e aşa de puternic. Ar trebui să apelez la voinţa mea de a mă ridica şi de a învinge dar şi aceasta e ruginită şi plină de praf.

Aşadar, un lucru aparent nesemnificativ şi lipsit de importanţă a reuşit să-mi vină de hac şi să mă facă aproape să renunţ.

Un singur lucru poate să şteargă praful ce acoperă sufletul. Rugăciunea. Rugăciunea este leacul sufletului bolnav şi al prafului rezultat din vise neîmplinite, dezamăgiri şi temeri.

Doar strigarea cu umilinţă spre Dumnezeu poate reda unui om bucuria de a trăi. Putem învinge praful şi neputinţa doar atunci când recunoaştem că suntem neputincioşi. Doar atunci când punem în centrul nostru smerenia şi alergăm sinceri spre Adevăr. Doar atunci putem împrăştia praful! Dar acest lucru nu este uşor. Ci dimpotrivă, e cel mai greu lucru cu putinţă. Asta fiindcă omul este mândru şi nu acceptă să-şi vadă defectele, nu acceptă să îngenuncheze sau să se roage. Omul ar crede mai degrabă în nimic decât în cineva superior lui. De aceea oamenii nu reuşesc să-şi îndeplinească visele, pentru că nu-şi pun nădejdea în cine trebuie.

Aşadar, nu putem şterge praful ce ne acoperă decât prin cel mai simplu şi mai greu mod, recunoscând că praful rezultă din neputinţă şi dezamăgiri. Aceasta e soluţia celui mai de temut duşman, recunoaşterea sinceră a realităţii, smerenia.

Paul Cătălin BONDAR

Student la Universitatea Al. I. Cuza Iaşi,
Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social Politice,
anul III