Nume de cod: 5 (cinci)

Partea a II-a

Apoi, când sfinţita sesiune bate la uşă, cel mai bun lucru e să mă pregătesc, nu sufleteşte, ce-i drept, ci material. Încarc cardul şi mă apuc de cărat, după o reţetă numai la noi întâlnită: se cumpără o sacoşă, se ia un cârlan, o oaie sau vreun purceluş după indicaţiile de mai sus, şi se aşează frumos în sacoşică. Pentru ca să aibă un gust mai bun, carnea se lasă peste noapte la macerat, aşa direct în sacoşică, şi mai apoi, a doua zi, se duce la plimbare, ca să se zvânte, nu de alta.

Precum popa cu icoana, aşa şi tu cu sacoşica, din uşă în uşă până ajungi la biroul vreunui sfertodoct, cu pretenţii de intelectual, ce pufăie din ţigară ca Ionel, din poveste, şi tot aşteaptă sărăcuţul să fie colindat şi lăudat.

Odată ajuns la uşa milostivirii, baţi frumos, saluţi respectuos şi întrebi unde se lasă sacoşa, vei zâmbi forţat ca boul la poarta nouă, şi vei pleca mulţumind că vei primi sfântul şi marele 5 (cinci).

Mai există şi reţeta a doua, ceva mai simplă, mai modernă, şi având evident, acelaşi rezultat. Atenţie la ingrediente totuşi: se dă telefon, se întreabă direct sau de la interlocutori cât costă „5-ul”, şi la aflarea veştii te duci la orice librărie să ceri simplu: Daţi-mi, vă rog, un plic! Să fie musai alb, frumos, mai mare aşa ca să intre bogăţia cea lumească. După procurarea plicului, se aşează frumos bancnotele, cap la cap, se mai priveşte o dată, de două ori, de trei ori aşa cu supărare, cum fug banii din buzunarul şi de pe cardul tău. Dar pentru slăvitul 5 (cinci), ce nu faci?! Scrii şi numele: x Şpăgarul, rupi banda autocolantă şi sigilezi pentru veşnicie, plicul aducător de roade.

Urci treptele facultăţii şi râzi aşa pe înfundate, când vezi câţi tocilari îşi pierd timpul citind, subliniind şi învăţând nişte… inepţii, în fond. Tu eşti oricum mai breaz, mai falnic, cine ştie, ai fi un strămoş de-al măritului Ştefan, şi nu ştiam noi. După ce ai gâfâit urcând scările, învârtindu-te de trei ori în cerc, că şi aşa nu ştii unde e biroul de depuneri şi nici cum arată funcţionarul intelectual din birou, ajungi într-un final în faţa unei uşi.

Te pregăteşti sufleteşte, faci şi o cruce ce numai cruce nu are ca formă, invoci mila dumnezeiască, ca să îţi fie alături la mârlănia ta cea grotească, şi baţi la uşă. De dincolo, o voce mieroasă, poftitoare şi mâncătoare de plicuri, te va invita înăuntru. Vei începe partea cea mai grea, cea a rolului de clovn, ce râde cu gura până la urechi şi aprobând orice spune interlocutorul tău: da, da, da, cum să nu, da… până vei rosti reverenţiosul: „la revedere” (în opinia mea, la o nouă re-vedere), până la o altă sfinţită sesiune.

Ce mulţumire sufletească vei avea, când numele tău îl vei vedea ţintuit pe un panou, şi după el târându-se un amărât de… 5 (cinci). Adevărată victorie, comoara cea de preţ, mană cerească este acest 5 (cinci).

Vei pune mâna pe telefon şi vei suna pe dăruitorul de note, mulţumindu-i fireşte pentru marea sa bunătate. Normal, că vei ajunge şi acasă şi când vei da vestea cea mare celor dragi, ei nu se vor mai putea opri din bucuria şi extazul ce i-au cuprins, şi aşa vor începe să te înalţe întru slăvi, cu cuvinte sublime, ca pentru bebeluşi: Bravo, copilul mamei! Ce copil deştept are mama, să-l pupe mama! Şi, cum la noi mamele sunt mame, nu se vor putea opri să nu anunţe şi vecinii, care vor fi înştiinţaţi verbal ce copil deştept îşi duce veacul printre ei, ce mare intelectual, care a dat, şi a luat!

Iată reţeta succesului: unul dă, altul ia; celălalt primeşte şi la urmă, toată lumea este fericită.

Cât de penibil, cât de strigător la cer, faţă de un student care munceşte şi învaţă pe brânci, dar care din conştiinţă, din bun simţ, din educaţie, nu se poate întinde precum o gumă, legumă sau o trestie în vânt să comită acest delict… „intelectual”.

Până când vom mai continua aşa?

Alexandru Prelipcean