Biserica, meltenismul de duzină şi moda cea veche a românilor (II)

Trăiască tembelizorul, pardon, televizorul! Avem „di tăti”, vorba moldoveanului: crime, violuri, blesteme şi înjurături life la ora 5, emisiuni regizate de educaţie, aşa pe înserate în loc de cină, ce aţintesc părinţii ce nu mai ştiu cum să îşi crească scumpele odrasle, avem şi soacre pe post de zâne bune în căutarea disperată a nurorilor, emisiuni cu domni conducători de ţară care ne vând gogoşi şi ne arată cheia succesului: îmbogăţirea prin varză, marmură, ceapă şi alte legume, ce mai! îmbogăţire prin muncă cinstită şi curată, toate pentru un sortiment de public larg şi variat. Nu sunt lipsite nici cazurile şoc de audienţă maximă ce vin în curând, că nouă asta ne place: când unul cu două clase este superior unuia cu doctorat, şi vezi, Doamne, ce „periculos” este el că a apărut pe sticlă. Ce mai… pâine şi circ pe bandă rulantă. Şi dacă raţia de pâinea ne-a fost micşorată acum ca pe vremea lui nea Ceauşescu, circul curge gârlă la vale, că doar destul timp am fost constrânşi să auzim numai cuvintele de duh ale liderului comunist. Măcar atâta lucru merităm şi noi acum! Să ne bucurăm! Păcat este că nu ne dăm seama că lucrul cel mai frumos la români, la ora actuală este bârfa ieftină „de doi bani”, miştocăreala, fraiereala, bătaia de joc, luarea în derâdere, chiuleala, nepotismul, gluma meltenească în care unul râde, altul moare de ciudă; într-un cuvânt subminarea naţională prin incultură.

Bună este şi libertatea primită după ΄89că ne-a făcut şi mai libertini, putem călători oriunde, mai ne putem dezgheţa şi noi minţile, ne mai clătim ochii pe unde şi cum putem. Înainte de ΄89mai de ruşine, mai de frică erai constrâns, nu aruncai vorbe oricui şi orişicum, aşa la voia întâmplării. Acum, după ce ne-am eliberat de jugul înfrânării verbale trăim gustul libertăţii: te poţi manifesta cum doreşte muşchiul tău. Pui mâna pe telefon, încarci contul cu cenţi şi suni la numerele de pe ecran să audă o ţară întreagă că tu eşti tuşa x din satul sau oraşul y şi uite ce inteligentă ai ajuns: spui tâmpenii de îngheaţă apele, dar eşti „bazată”, că te aude o ţară întreagă şi mâine vecina de la şapte sau cea de gard te va vizita şi te va complimenta cu cuvintele: „ti-am auzât la tilivizor”, iar tu drept recunoştinţă, îţi vei da ochii peste cap, şi vei crede ce savantă ai ajuns, repetând la nesfârşit acţiunea. Cât de patetici am ajuns… Cât de mult ne place autoînjosirea…

Stăm foarte bine şi la cultură civică. Aici ne-am luat cu toţii (sau marea majoritate) doctoratul cu titlul magna cum laude, fofilindu-ne după colţuri, sărind prin şi din boscheţi, etalându-ne scumpele ţoale second hand şi nu în ultimul rând, mândria de a fi român. Din dicţionarul de civilizaţie urbană şi rurală (nu se poate ca satul să rămână în urmă, ar fi o discriminare din partea noastră) prezentăm doar câteva cazuri: coşul este la doi metri distanţă, dar pentru noi tot asfaltul este mai bun pentru a arunca guma (săraca de ea, maltratată şi înjosită până la ultimul stadiu), seminţele, cojile de banană, hârtia de la ciocolată, paharul de plastic şi tot ce mai găsim prin geantă, ca să ne descotorosim şi să facem curăţenie la voia întâmplării. Nu mai vorbim aici de tornadele de cuvinte „alese” la momente (ne)potrivite: „băi, măi, hăi” sau şi mai simplu, nearticulate (ca şi cei ce le aplică, de altfel): „bă, mă, wăi, fato”, că doar na’ trăim în ţara tuturor posibilităţilor şi nu trebuie să fim stingeriţi de nimeni şi de nimic. Urlatul este lucrul cel mai de preţ, aşa te faci cunoscut în toată ţara! Nu degeaba îmi atrăgea atenţia un coleg când îmi spusese că între Statele Unite şi România el preferă evident… România. Şi nu o face de dorul  patriei, de amorul pentru artă, de iubirea cea mare pentru ţara unde s-a născut, ci pentru faptul că poate face aici tot ce vrea, unde vrea, fără nicio jenă, fără să fie tras la răspundere.

Într-o ţară în care meltenismul de duzină continuă să supravieţuiască, în care ne doare fix în cot şi ţipăm ca să ne audă mai tare vecina de la doi, într-o ţară în care boala este în sufletul nostru, şi în care morala, etica bunului simţ sunt deja în stare de metastază, într-o ţară în care educaţia se face cu o ploaie de înjurături, bătaie sau tragere de ureche, este greu de crezut că Biserica mai poate schimba ceva. Ea propune, ne indică un nou stil de viaţă, ne încadrează într-o anumită conduită, însă nu ne poate forţa să o urmăm. Educaţia ţine de familie, ţine de societate, ţine de şcoală şi, în primul rând, ţine de noi înşine, de responsabilitatea şi conduita morală pe care ne-o asumăm.

Cât vom mai îndura să continuăm astfel?

Alexandru Prelipcean