Încredere şi speranţe?!...

“Ai încredere în tine şi mergi mai departe!”, asta îmi spune mama de fiecare dată când vreau sa renunţ la lupta pentru supravieţuire pe care o duc şi eu asemenea oricărui tânăr din România de azi.

Cândva aveam speranţe că voi ajunge unde îmi doresc, acum încerc să supravieţuiesc. Cândva credeam că studiile şi cunoştinţele vor fi şansa mea de a avea o viaţă mai bună, însă acum îmi dau seama că realitatea e alta.

În trecut tinerii erau preţuiţi, acum suntem uitaţi; atunci tinerii erau susţinuţi să-şi termine studiile, să-şi construiască o carieră, acum sunt obligaţi de un sistem bolnav să se angajeze ca “vânzători cu studii superioare” pentru a supravieţui.

E o realitate dură pe care o trăim alături de alte mii şi mii de români. E o realitate dură care ne face să aducem acuze, însă asta nu rezolvă nimic pentru că nimeni nu ne ascultă: suntem prea mici şi prea neînsemnaţi. Oricum, răspunsul e unul singur : neşansa!

Sau poate nimeni nu este de vină pentru ceea ce se întâmplă, poate doar eu, sau noi, suntem vinovaţi pentru că am avut încredere că viaţa în România se va schimba, pentru că am refuzat să plecăm din ţară atunci când am avut şansa. Poate doar noi, tinerii, suntem vinovaţi pentru că am crezut într-o reformă ce nu a avut loc niciodată.

Acum, puşi în faţa unei realităţi tulburi, ne întrebăm “Ce vom face mâine?”, “Vom putea merge mai departe?” Şi dacă da, “încotro ne îndreptăm?”. Atâtea întrebări fără răspunsuri, atâtea speranţe deşarte şi atâtea vise spulberate! Cu atât am rămas noi, tinerii, care de altfel, reprezentăm viitorul! Un viitor sumbru, în care nimic nu e sigur, nimic nu e aşa cum trebuia să fie. Sau poate, mai e o speranţă…şi atât!

Adrian BODNAR