Despre libertate

Conf. dr. Daniel Onofrei, Departamentul de Matematică, Universitatea din Houston, SUA

Ce este libertatea? Subiectul e foarte complex, însă pot spune cu siguranţă că o condiţie necesară a libertăţii tale este să nu contravii libertăţii celuilalt. Aşadar, eşti liber să faci ce simţi şi ce doreşti atât timp cât nu atentezi la libertatea celuilalt. În consecinţă, nu putem fi niciodată cu adevărat liberi în fapt, pentru că suntem mereu constrânşi de norme şi reguli civice în sensul definiţiei de mai sus.

Singura posibilitate de a fi liberi în simţire este în a iubi. Doar actul iubirii ne este permis în totală libertate în cetate! Orice suferinţă ar putea fi asociată cu libertatea în iubire este, în fapt, în marea majoritate a cazurilor, un ecou al unor goluri în cunoaşterea de sine ale celui/celei care suferă. Astfel, cred cu toată fiinţa mea: libertatea în iubire trebuie asumată şi promovată!

Admiţându-i existenţa (fapt care admite o argumentaţie riguroasă, însă care nu face obiectul analizei de faţă) sufletul este, în opinia mea, un univers infinit dimensional foarte complex. Mărturie despre asta, cred eu, stau atitudinile instinctuale (mândria, invidia, gelozia etc.) pe care le avem în faţa multiplilor stimuli externi care apar în interacţiunea cu ceilalţi sau în felul în care participăm în sistemele sociale cu care intrăm în contact. Ideal pentru salvarea noastră este să ne putem poziţiona pe asimptota înţelepciunii şi pentru aceasta sunt necesare cunoaşterea şi controlul cât mai multor dimensiuni ale sufletului nostru.

În afara cetăţii, departe de zidirile lumii, în pustie sau în mănăstiri, această cunoaştere se desfăşoară în coordonatele descoperirii sinelui într-o relaţie personală cu Dumnezeu. Astfel, acolo, în afara cetăţii, se poate naşte cea mai frumoasă şi puternică formă de a iubi, care nu cere nici reciprocitate şi care nu admite nici o pretenţie de exclusivitate... ea se oferă unilateral tuturor din preaplinul luminii interioare în întâlnirea cu Dumnezeu.

În interiorul cetăţii însă, a iubi suferă mereu de amprenta lutului şi astfel implică o importantă şi absolut necesară componentă erotică. Atracţia fizică, în mod natural definită printr-o sumă de impulsuri, contravine ideii de libertate absolută în iubire. Acesta este, de altfel, şi singurul compromis de la libertate admis iubirii în cetate, iar existenţa erosului singura condiţie fără de care nici o iubire nu e posibilă în cetate (fără eros ea se transformă în iubire din afara cetăţii!). În rest, iubirea în cetate îşi atinge maximulpotenţial vindecător doar atunci când este absolut liberă de orice alte condiţionări!

Pentru noi, trăitorii în cetate, viaţa în mijlocul urbei nu permite descoperirea şi înţelegerea multiplelor dimensiuni ale sufletului decât prin prisma unui spirit critic bine dezvoltat care să poată mai apoi face loc introspecţiei întru cunoaşterea de sine. Problema e că datorită felului în care sunt construite societăţile moderne, spiritul critic este foarte puţin dezvoltat în sistemul educaţional în masă şi, astfel, foarte mulţi oameni îşi definesc parcursul evolutiv doar prin dezvoltarea sumară furnizată de exploatarea celor cinci simţuri şi, uneori, şi prin asimilarea la un nivel primar a experienţelor de viaţă (în mod invariabil dominate de atitudini instinctuale şi de impuls în faţa stimulilor externi).

Astfel, relaţii construite în speranţa iubirii, bazate însă doar pe instinct şi impuls, ajung să moară mai devreme sau mai târziu. Oameni definiţi doar prin cele cinci simţuri şi instinct, care depind mereu în existenţa lor în cetate de stimuli externi, vor căuta mereu noi impulsuri pentru a îşi hrăni iluziile! În divorţuri timpurii sau stoic amânate se vor afla şi cei care se regăsesc poziţionaţi în sisteme de referinţă diferite, incompatibile! Ei vor putea supravieţui în cuplu doar în măsura în care pot să îşi propună ori să îşi asume renunţarea la rezonanţa pe anumite dimensiuni care nu se regăsesc în partener, ori dezvoltarea acestor dimensiuni în mod solitar. Şi aici apare întrebarea: cât de multe eforturi solitare paralele putem susţine şi la ce nivel al renunţării ne oprim? Când începe actul renunţării să producă senzaţia angoasantă a prizonieratului?... A singurătăţii în doi?

Există, însă, în cetate, ce-i drept foarte puţini, şi acei oameni care reuşesc în mod continuu să îşi descopere, prin efort intelectual şi disciplină spirituală, noi dimensiuni ale sufletului. Mai mult, odată descoperite şi organic asimilate în fiinţa lor, aceste noi dimensiuni sunt mai apoi controlabile, astfel dăruind celor în cauză libertăţi extraordinare şi o poziţionare ascendentă pe asimptota salvatoare a înţelepciunii. Aceştia îşi pot propune iubirea liberă exclusivă doar în măsura în care găsesc un partener asemenea. Altfel, a iubi liber pentru ei echivalează cu a iubi multiplu, fără exclusivitate... astfel încât fiecare iubire în parte să existe într-un palier al ei, într-un timp şi spaţiu decupat de rest... împărtăşită total doar atunci şi acolo... Cu fiecare poveste din această salbă de iubiri ei îşi vor găsi împărtăşite alte dimensiuni descoperite ale sufletului lor ... O salbă de poveşti de dragoste care pot dăinui în paralel, fiecare cu universul ei, care în totalitatea lor vor hrăni zborul asimptotic al celor care se descoperă aşa.

A iubi pentru aceşti oameni rari, care reuşesc să îşi descopere noi şi noi dimensiuni lăuntrice, e mereu o sumă de zboruri paralele... în tot atâtea petece de cer... pentru că zborul lor are nevoie de o zare mult mai bogată şi mult mai mare....

În concluzie, iubirea liberă în cetate este un posibil reper ideal spre care putem tinde, fără însă să putem spera vreodată că îl putem atinge în măsura în care ne asumăm că această atitudine ne poziţionează în stare de incompatibilitate cu caracterul binar exclusiv al vieţii în cuplu, aşa cum este ea înţeleasă în societate.

Acum întrebarea pentru fiecare dintre noi trebuie să fie: Ce atitudine ni se potriveşte în drumul spre mântuire? Iubirea liberă în cetate, iubirea din afara cetăţii sau compromisul renunţărilor asumate în viaţa în cuplu?

Parabola iubirii din altă lume

Într-o vreme în care femei şi fete se iubeau cu alţi oameni de lut, cu bărbaţi de pământ... Ana se îndrăgostise de vânt. Totul a început aproape ireal. Era într-unul din desele pelerinaje spre una din culmile bine-cunoscute ei şi se simţea incredibil de singură... în condiţia omului aflat pe culme ea resimţea deseori o singurătate apăsătoare. Se simţea mereu asemenea micului prinţ, o mică prinţesă cu floarea ei... pentru că într-adevăr, copilul Anei era asemenea florii micului prinţ... incredibil de frumos, el îi dădea un rost şi îi lumina pustiul zilelor de pe culme...

Dar în acea zi ceva era diferit... acel gol din sufletul ei cicatrizat, acoperit în ultima vreme cu atâta grijă, îşi punea acum dintr-odată amprenta asupra Anei! Se simţea obosită şi aproape înfrântă...

Aşa, în acea zi senină, în care parcă toate începeau să îşi piardă sensul, Ana s-a întâlnit cu vântul... o briză răcoroasă a învăluit-o dintr-odată... şi, în popasul ei pe culme, Ana a putut să distingă arome şi melodii... a putut să audă şoapte care o chemau... să simtă zeci de mii de braţe care o alintau în tot atâtea mângâieri abia perceptibile, dar atât de reale... încurajaţi de adieri punctate, norii se regrupaseră pe cer deasupra ei într-o mulţime de tablouri magice... pomii în jur cântau un cântec grav... şi, deodată, se trezi proiectată într-un spaţiu extrasenzorial... mult mai bogat decât tot ceea ce cele cinci simţuri plus grozava intuiţie feminină a Anei au descoperit până atunci...

În tot acest peisaj magic, Ana întrezări chipul lui... un bărbat cu ochi de cărbune şi părul înnourat, cu trăsături fine, care însă trădau multă istorie... avea picioarele adânc înfipte în pământ şi capul în nori şi era acum atât de aproape de ea, încât privirea lui o ardea... începu să tremure în aşteptare, înspăimântată, simţind că e coaptă pentru iubit...

Deodată a simţit un sărut intens şi, pierdută în acea energie fantastică, simţea cum parcă începe să se topească în braţele lui... până când se va evapora sus, în nori... Ploaia o trezi... culmea... picăturile care i se prelingeau pe obraz aveau mirosul ei... şi îi readuceau aminte atât de proaspăt din nou de sărut, de mângâieri şi de tot acest episod din altă lume...

De atunci, Ana se simte iubită... vântul îi împărtăşeşte din numeroasele poveşti ale lumii... o mângâie şi o alintă mereu cu melodii doar de ea înţelese... când se plimbă în parc în zilele calde de vară o briză rece îi învăluie mereu trupul, răcorind-o, iar în nopţile dogoritoare mereu un suflu uşor şi rece o adoarme... Toamna, în după-amiezile vântoase, pomii îi fac reverenţe şi frunzele şi norii îi transmit în tablouri fantasmagorice cât de mult e iubită, iar în toiul nopţilor reci, când plapuma îi pică până puţin deasupra coapselor, vântul îi reacoperă umerii goi.

Ana a înţeles că ea e din monada vântului... şi că această revelaţie este un dar al universului pentru ea... Erau şi alte femei în monada vântului... care trăiau poveşti asemănătoare de iubire, însă ancorate în alt palier de timp şi spaţiu... iubiri aflate la început, pătimaşe şi năvalnice, sau altele mai mature, aşezate într-un spaţiu împlinit dătător de linişte şi bucurie. Ea acum învăţase că iubirile acestea erau din altă lume şi că iubirea trăită de ea îşi avea locul special în timpul şi spaţiul ei pe acest pământ... o iubire fără manual, aproape magic ruptă de regulile din cetate... o iubire fără pretenţii de exclusivitate, dar care oferă infinit mai mult... o iubire totală între două suflete care împărtăşesc aceeaşi scară de valori... o iubire în oglindă care dă mereu prilejul unui parcurs interior... această călătorie spre înlăuntru care ne duce pe asimptota salvării... Ana, fata cu un nume predestinat zidirilor anterior surpate, iubea... şi în această iubire vântul îi amintea mereu de El... atunci când El nu se afla cu ea...

Aşadar, aceasta e magica poveste a Anei... care, într-o vreme în care femei şi fete se iubeau cu alţi oameni de lut, cu bărbaţi de pământ... se îndrăgostise de vânt.