Despre încrederea în sine

Conf. dr. Daniel Onofrei, Departamentul de Matematică, Universitatea din Houston, SUA 

În acest material am hotărât să vă propun tema “încrederii în sine”. Este una dintre întrebările pentru suflet asupra căreia sunt convins că nu petrecem foarte mult timp... faţă de care avem o abordare cultural inerţială asumându-ne în această privinţă perspectivă societăţii în care ne formăm. În România am fost mereu educat despre pericolul semeţirii, care este de cele mai multe ori asociat cu o mare încredere în sine. În consecinţă, încrederea în sine îmi apărea mereu ca o poartă spre mari defecte de caracter (slava deşartă sau mândria).

După venirea în Statele Unite în 2002, am observat mirat că încrederea în sine este privită aici ca o calitate necesară fără de care nu poţi reuşi. În fapt, în această societate încrederea în sine e prezentată ca fiind una dintre virtuţile unei vieţi bine trăite! Două societăţi diferite, două culturi cu diferenţele şi asemănările lor, însă cu poziţii diametral opuse faţă de atitudinea încrederii în sine.

Care e aşadar calea de urmat pentru un caracter frumos, care îşi propune o viaţă bine trăită? Cred că adevărul este, ca de obicei, la mijloc. Spun asta pentru că un mod autoritar şi susţinut de suprimare a încrederii în sine, văzută ca un defect de caracter, poate asfixia apetitul pentru întrebare... poate reduce periculos curiozitatea şi curajul de a explora. O condamnare agresivă la nivelul întregului sistem educaţional şi al întregii societăţi a încrederii în sine prezintă riscul formării unor adulţi fără prea multe perspective şi, astfel, uşor manipulabili. O societate formată din cetăţeni care nu au decât câteva instrumente de înţelegere a realităţii, rezultând de cele mai multe ori în câteva puncte de vedere fixe, dar “universal valabile”, şi deci în consecinţă aplicate cu obstinaţie indiferent de situaţie.

Nu ar trebui să ne mire nici faptul că de multe ori aceste puncte de vedere vor fi agresiv susţinute, în măsura în care înţelegem că avem de a face cu oameni al căror portret (moral şi intelectual) se defineşte, din păcate, în cele câteva tuşe reprezentate de tot atâtea moduri fixe de interpretare a realităţii, iar pierderea oricărei astfel de tuşe va fi asociată cu o mutilare ireversibilă, a cărei împiedicare va justifica orice atitudine! Un caracter bogat, rotund, este mult mai permisibil evoluţiei şi transformării! Vechi tuşe mai puţin potrivite sunt mereu redefinite, înlocuite poate de altele noi sau poate înlăturate fără ca aceasta să sperie.

Bogăţia cunoaşterii, care asigură formarea spiritului critic şi a unei minţi ascuţite, nu poate fi obţinută fără încurajarea şi curajul întrebării... fără asumarea acceptată a unui posibil eşec! Acestea însă aparaproape imposibile într-o societate în care încrederea în sine este stigmatizată încă din clasele primare ca fiind poarta spre mari căderi morale... o astfel de societate are mari şanse să producă două arhetipuri majoritare: omul limitat şi caracterizat de o plasticitate a caracterului, fără, însă, ca el să fie conştient de aceasta, şi şeful lui, cel care, cu toate că împărtăşeşte aceeaşi structură morală şi intelectuală, are avantajul că ştie asta!

Am spus mai sus că adevărul este la mijloc în discuţia despre cele două abordări ale încrederii în sine. Spun asta pentru că o societate în care încrederea în sine este promovată agresiv încă de timpuriu ca fiind necesară unei vieţi împlinite poate exacerba dimensiunile eului la niveluri foarte periculoase şi, astfel, poate produce indivizi rupţi de realitate, dezorientaţi şi la fel de uşor manipulabili ca şi cei despre care am vorbit mai sus! Încrederea în sine abordată ostentativ şi exagerat, fără discernământ, poate duce la arderea unor etape în procesul formativ şi, astfel, va produce oameni care vor trăi cu iluzia unui caracter multidimensional şi bogat care să le permită explorarea oricăror orizonturi, fapt în realitate cu neputinţă de realizat în condiţiile în care foarte puţine din dimensiunile (tuşele) universului lor vor fi cu adevărat bine conturate. Astfel, aceşti oameni vor aborda cu o îndrăzneală nejustificată şi aproape nefirească orice provocare (morală, intelectuală sau fizică), fără a avea nici o clipă, însă, indiciul reuşitei... Ei pot sfârşi uşor într-o depresie cauzată de multiplele prăbuşiri rezultate în urma unor astfel de îndrăzneli sau se pot pierde în multiple “bătălii” care nu le aparţin... care, chiar şi câştigate, nu vor contribui la o viaţă mai bună! O societate de indivizi potenţial uşor controlabili care, încrezători fiind în ei înşişi, vor sfârşi prin a fi mereu “ocupaţi” cu escaladarea următorului “zid”...

Închei reamintindu-mi un text al lui Khalil (Kahlil) Gibran (scriitor libanez-american). Textul se numeşte “Sfântul” şi vorbeşte despre un sfânt sihastru din munţi care e vizitat de lume pentru înţelepciunea lui. Într-o zi, când în timpul unei astfel de vizite eroul povestirii discuta cu sfântul despre virtute şi secretele unei vieţi bine trăite, a apărut un hoţ de drumul mare, un vagabond care, ignorând faptul că sfântul părinte avea un vizitator cu care purta o discuţie, îngenunchează şi mărturiseşte că doreşte alinare pentru că se simte foarte păcătos.

- Şi pe mine păcatele mă apasă greu, a spus sfântul.

- Dar sunt un hoţ şi un prădalnic, a spus vagabondul.

- Şi eu sunt un hoţ şi un prădalnic, a spus atunci sfântul.

Vagabondul a continuat:

- Dar sunt un criminal şi sângele multora strigă în urechile mele...  

- Şi eu, băiatul meu, am omorât şi auzul îmi este înecat cu sângele multora, a spus sfântul.

- Am comis nenumărate crime! a strigat atunci hoţul.

Sfântul i-a răspuns calm că şi el a comis crime fără număr...

Atunci hoţul s-a ridicat şi, aruncând o ultimă privire mirată şi puţin ciudată către sfânt, s-a întors şi a început să se îndepărteze sărind în pasul ştrengarului. Eroul povestirii noastre, consternat şi aproape furios, îl întreabă pe sfânt:

- Cum ai putut să te acuzi de astfel de crime pe care nu le-ai comis??? Nu realizezi că acest om a plecat pierzându-şi încrederea în tine?

 Atunci sfântul îi spune:

- E adevărat că nu mai are încredere în mine... Dar a plecat alinat şi încrezător în sine...

Acest text ne prezintă la o primă privire un sfânt părinte smerit care acceptă chiar să îşi asume păcate mari pentru a alina sufletul unui păcătos prăbuşit. Însă mai mult, cred eu, textul ne arată cât de importantă e încrederea în sine interpretată aici (şi în toate cele spuse şi mai sus) ca încrederea în lumina plantată în noi la zămislire. Fără încrederea în această lumină iniţială ne dezumanizăm şi ne putem pierde sufletul... fără încrederea în sine percepută astfel putem ajunge să nu mai simţim remuşcarea! Aşadar sfântul părinte e în stare de orice sacrificiu pentru a încerca să împiedice situaţia în care cineva, fie el şi ultimul păcătos, să rişte pierderea sufletului...

În opinia mea încrederea în sine poate deveni o virtute care să ne potenţeze viaţa şi să ne completeze un caracter frumos doar în măsura unei bune cunoaşteri de sine, iar acest lucru nu se poate realiza decât într-o societate care, cu grijă şi discernământ, încurajează întrebarea şi explorarea, fără a dramatiza însă posibilele eşecuri. Cred, de asemenea, că încrederea în sine e compatibilă cu valorile noastre spirituale, întrucât aceasta e, în opinia mea, echivalentă cu încrederea în lumina plantată în noi la zămislire! Însă, în acelaşi timp, această atitudine trebuie să rămână smerită în măsura unei bune cunoaşteri a locului nostru în univers pentru că, aşa cum spunea şi Blaga în poemul lui, corola de minuni a lumii ne invită nu la explorarea, ci la îmbrăţişarea misterelor şi în consecinţă la acceptarea faptului că unele “întrebări” nu îşi caută neapărat răspunsul...

donofrei79@gmail.com