Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Vladimir Solonari este un istoric și publicist specializat în spațiul ex-sovietic. A scris și două cărți, ultima dintre ele, ”Imperiul-satelit. Guvernarea românească în Transnistria”, o frescă fidelă despre ce s-a petrecut în această zonă în perioada celui de al Doilea Război Mondial. S-a născut în 1959, în Republica Moldova și a absolvit Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Chișinău, iar ulterior a urmat un doctorat la Universitatea ”Lomonosov” din Moscova. Acum este Profesor Asociat la Departamentul de Istorie al Universității Centrale din Florida (Statele Unite ale Americii). Vladimir Solonari a avut amabilitatea să ne acorde un interviu, unde și-a exprimat punctul de vedere vizavi de conflictul din Ucraina, dar și despre Transnistria.
În calitate de cercetător și cunoscător al spațiului ex-sovietic, cum catalogați această agresiune militară a Rusiei în Ucraina și dacă aceasta are vreo justificare?
Nu are nici o justificare. Este o agresiune flagrantă, un caz unic în istoria Europei de după cel de al Doilea Război Mondial, când o țară s-a năpustit asupra unei alte țări suverane și independente. Ceea ce face agresiunea Rusiei și mai revoltătoare este că Rusia a atacat o țară căreia i-a acordat garanțiile privind inviolabilitatea granițelor ei, anume prin semnarea memorandumului de la Budapesta, din 1994. Aceste garanții au fost acordate de Rusia în schimbul acordului Ucrainei de se dezice de la posesiunea armelor nucleare, pe care Ucraina le-a moștenit de la fosta Uniune Sovietică. În urma acestui acord, Rusia a rămas singura putere nucleară din toate țările post-sovietice. Vă dați seama de ce dispreț a arătat Rusia pentru principiul sanctității tratatelor internaționale, principiu care constituie baza ordinii internaționale civilizate, călcând în picioare în mod atât de violent și perfid propriul angajament solemn. Este un act care ar provoca indignarea întregii lumi civilizate chiar și cu trei sute de ani în urmă, nemaivorbind de lumea de astăzi, care se axează pe normele de drept mult mai dezvoltate și detaliate decât atunci.
Are dreptul Rusia să își revendice anumite teritorii din Ucraina, și mă refer aici la zone și orașe care fie au fost cucerite în trecut de Imperiul Țarist, Crimeea și Odessa fiind exemple în acest sens?
Sigur că nu. Din moment ce o țară este recunoscută ca una independentă și suverană, fosta metropolă urmează să o considere ca atare. Dreptul internațional nu cunoaște suveranități pe jumătate. Suveranitatea este indivizibilă și aparține în întregime unei țări. În Europa de astăzi avem multe țări care în trecut făceau parte din anumite imperii de la care au căpătat independența. De exemplu, Irlanda a aparținut secole întregi Regatului Unit, iar după obținerea independenței sale a fost tratată de Londra ca o țară independentă, n-a fost supusă nici unui atac. Știm că după destrămarea Imperiului Austro-Ungar un șir de țări au apărut pe harta Europei. Chiar dacă în timpul celui de al Doilea Război Mondial granițele au fost contestate, după terminarea conflictului toate schimbările survenite în perioada războiului au fost proclamate nule și neavenite, dacă nu au fost confirmate prin noile acorduri liber încheiate. La fel se pune problema cu statutul juridic al fostelor colonii devenite țări independente în procesul decolonizării. De exemplu, India și Pakistan, o fostă colonie britanică. Dar cine poate acum să-și închipuie o tentativă britanică de a-și recăpăta o parte a teritoriilor lor pe motiv ca în trecut ele aparțineau coroanei britanice? Adică, argumente istorice pot fi invocate înainte de recunoaşterea independenței, iar după recunoașterea ei se creează o nouă realitate juridică și principiul inviolabilității granițelor se extinde asupra noii țări fără nici un echivoc.
Cum vedeți finalul acestui conflict militar?
Eu sunt convins că războiul se va termina cu victoria Ucrainei și înfrângerea Rusiei. Rusia nu are nici o șansă de a-l câștiga, dar șansele Ucrainei de a obține victoria completă par să crească cu fiecare zi care trece. Sper că înfrângerea Rusiei va duce și la prăbușirea regimului lui Putin. Printre altele, aceste momente sunt strâns legate pentru că Putin nu acceptă înfrângerea și insistă pentru continuarea războiului până la victorie. Dat fiind că victoria Rusiei nu este posibilă, cu cât mai lung va fi războiul, cu atât mai mari devin șansele înlăturării lui Putin. Eu personal nu pot să-mi închipui un alt final.
Populația rusofonă din Ucraina se identifică mai bine cu Moscova sau cu Kievul?
Cred că există diferite păreri în sânul acestei populații. Opiniile lor au legătură și cu regiunea în care sunt stabilite. În Crimeea, atitudinea pro-rusă prevalează, probabil tot așa și în partea estică a regiunii Donbas. Îmi vine greu să apreciez atitudinile ce prevalează în sudul Ucrainei, unde cred totuși că majoritatea este pro-ucraineană, dar există și o minoritate pro-rusă. În restul țării, inclusiv în marele oraș rusofon Harcov, dispozițiile sunt net pro-ucrainene. Mulți rusofoni luptă în rândul forțelor armate ucrainene împotriva invadatorilor în mod eroic.
Ce îi deosebește pe ucraineni de ruși?
Vorbiți de cultură, limbă, genetică? Nu cred în nici un fel de genetică. Probabil mentalitatea colectivă. Dar vă dați seama că mulți ruși din Rusia sunt împotriva acestui război și susțin Ucraina (nu majoritate, dar mulți). Pe de altă parte, sunt şi ucraineni care s-au stabilit în Rusia cu mulți ani în urmă și și-au însușit propaganda putinistă, chiar unii luptă împotriva țării lor de baștină în rândurile forțelor armate rusești. Chiar și familiile s-au divizat. Trebuie să ținem minte că acest război este o tragedie mare pentru mulți oameni care până nu demult nici nu-și puteau închipui că rușii și ucrainenii vor trage unii în alții. Este în mare parte războiul unei singure persoane, al lui Putin, și nimeni nu are nevoie de el. Din păcate, însă, propaganda de ură față de Ucraina care a durat ani de zile în Rusia putinistă, în mass-media controlată de guvern, a dat roade otrăvitoare, spălând creierul majorității cetățenilor Federației Ruse, care azi crede în povești despre “naziștii ucraineni” care chipurile s-au vândut americanilor și oprimă populația rusofonă.
În cartea dumneavoastră ”Imperiul-satelit. Guvernarea românească în Transnistria” ați vorbit de faptul că una din principalele preocupări ale armatei și administrației române era naționalismul ucrainean. Cât de periculos este acesta în momentul actual și dacă România sau Republica Moldova au motive de îngrijorare?
Regimul lui Antonescu privea naționalismul ucrainean ca pe un rival, în Bucovina în primul rând, dar și în Transnistria, pe care Antonescu voia s-o anexeze, dar pe care naționaliștii ucraineni o priveau drept o parte componentă a statului independent ucrainean pe care voiau să-l construiască. În situația actuală, Ucraina luptă pentru libertatea sa, dar și pentru libertatea întregii Europe, inclusiv a României și a Republicii Moldova. În sensul acesta naționalismul ucrainean este un aliat al acestor țări și nu prezintă nici o primejdie pentru ele.
Ce rol are sau poate avea Transnistria pentru Rusia în contextul războiului? Dar pentru Republica Moldova?
Ceea ce românii numeau “Transnistria” în timpul celui de al Doilea Război Mondial, rușii putiniști consideră drept o parte componentă a așa-numitei Novorosia, care ar trebui separată de Ucraina și inclusă în componența Federației Ruse. Rușii nu folosesc cuvântul “Transnistria” și pentru ei istoria ocupației românești este irelevantă pentru planurile lor actuale.
Ce ar trebui să știe românii despre Transnistria? Dar moldovenii care nu cunosc prea bine regiunea și de ce s-a ajuns la separare?
Ceea ce în Republica Moldova se numește “Transnistria” este o regiune care nu are echivalent cu Transnistria sub ocupația românească. Separatismul transnistrean este și el o problemă aparte care merită o conversație separată.
