Internetul, viitorul „câine de pază al democraţiei”

Cristian Tudor Popescu, probabil cel mai mare jurnalist al ultimilor 20 de ani din România, a avut amabilitatea să acorde un interviu cotidianului „Monitorul de Suceava”. Discuţia a avut loc după o partidă de tenis pe care Cristian Tudor Popescu a disputat-o la baza „Unirea”, într-un cadru relaxat, pe două scaune aşezate pe iarbă. Ce crede Cristian Tudor Popescu despre jurnalismul din teritoriu, blogeri şi viitorul presei, dar şi despre societatea românească aflaţi în cele ce urmează.

- Cum vedeţi presa din România peste zece ani?

- Peste zece ani ziarele de hârtie, tipărite, vor fi ceva echivalent filateliei în ziua de astăzi, adică o nişă îngustă de cititori, care încă vor mai avea nostalgia ziarului citit împreună cu cafeaua de dimineaţă. În rest, presa se va electroniza. Nu numai presa tipărită va ajunge nişată, şi televiziunea va pierde teren în faţa internetului. În ceea ce priveşte ideea de presă, efectiv de informare a publicului, aici net-ul va avea de departe primul cuvânt. De altfel, Asociaţia Mondială a Ziarelor estima, acum trei ani, că în cinci ani ştirile vor fi luate de consumatori mai degrabă de pe net decât de la televiziuni. Au trecut trei din aceşti cinci ani. Televiziunea se va îndrepta spre divertisment, sport, concerte şi jurnalismul va părăsi încet, încet televiziunea. De altfel, dacă vă uitaţi puţin pe net, regulile sunt altele, moartea lui Michael Jackson nu a fost anunţată „first breake”, prima ştire, nici de marile ziare americane, New York Times sau Washington Post, nici de CNN, ABC, Fox News sau mai ştiu eu cine; a fost anunţată de un site tabloid, obscur. Atacarea reşedinţei lui Osama Ben Laden a fost pentru prima dată anunţată pe net prin postările unui cetăţean aflat în apropierea stabilimentului. Din nou, iată cum net-ul o ia înaintea publicaţiilor profesioniste, prin persoane aflate la faţa locului. Practic se va schimba profilul presei, mutarea ei pe net nu înseamnă doar o schimbare de suport, înseamnă transformări structurale, e altă presă, cu alte reguli. Parametrul esenţial care era aproape absent în presa scrisă, sau foarte lent, de asemenea şi în televiziune, şi anume interactivitatea, este cel care va duce mult, mult în faţă internetul, prin posibilitatea cititorilor, a consumatorilor de a interveni în timp real, imediat şi chiar de a modifica contextul obiectului mediatic, respectiv postând în jurul lui.

- Credeţi că în viitorul apropiat vom putea vorbi de o presă a bloger-ilor?

- Deja vorbim, exemplele pe care vi le-am dat sunt aproape pe acolo, cetăţeanul din Pakistan era un bloger. E foarte posibil ca blogerii aflaţi acum în zone în care se întâmplă ceva deosebit să fie primii, fiindcă au acum la dispoziţie blogul. Acum 20 de ani vedeau ce se întâmplă, dar până când dădeau telefon, până când se convingeau, nu aveau o modalitate directă. Acum o au, este acest blog. Există nu o presă, există o comunicare, aia nu e presă. Este o comunicare pe bloguri şi care poate să constituie un domeniu în presa de pe internet, specializat, diferit de celelalte, cu profilul lui propriu şi cu eficienţa lui proprie.

„Şansele ca un jurnalist din provincie să-şi exercite meseria deontologic sunt minime”

- Ce părere aveţi despre presa locală şi despre jurnaliştii din teritoriu? Îşi pot exercita aceştia meseria în mod corect, fără presiuni?

- Acum, în România, şansele ca un jurnalist din provincie să-şi exercite meseria deontologic sunt minime. În provincie se întâmplă ca şi în presa centrală. De vreo şapte-opt ani încoace sunt trusturi, patronate de presă, patronii de presă nu sunt suficient de educaţi în spiritul unei societăţi democrat-liberale deschise. Ei doresc să folosească ziarele ca pe nişte scule în interesul lor propriu, nu vor să ţină seama de regulile acestei meserii, exercită presiuni asupra jurnaliştilor care, dacă nu se supun, sunt concediaţi şi, în condiţiile de criză de acum, nu ţi-e tocmai uşor, cu familie şi copii, să-ţi pierzi locul de muncă. Deci, situaţia este grea în provincie şi în presa centrală e la fel de grea, mai ales că organizaţiile profesionale din România, de breaslă, dacă mai putem vorbi de o breaslă a jurnaliştilor în ţara asta, sunt aproape inexistente, aproape invizibile. Acum, Clubul Român de Presă s-a stins, nu-şi mai face simţită prezenţa aproape deloc, din păcate, şi atunci jurnalistul român e singur în faţa cheremului patronilor de presă, mulţi dintre ei neştiind măcar nici cu ce se mănâncă presa. Ei ştiu că trebuie să-şi facă interesul cu această sculă din panoplia, din trusa pe care şi-au cumpărat-o.

„E foarte greu, totuşi, să ascunzi un lucru în România acum”

- În România de astăzi mai e valabilă sintagma „presa, câinele de pază al democraţiei”?

- Domnule, mai este. Am să vă spun de ce. O să spuneţi că e o contradicţie. V-am spus adineauri că jurnaliştii sunt presaţi, că execută comenzi patronale, că nu au posibilitatea să se exprime deontologic şi, totuşi, există un parametru, o conjunctură, şi anume presa e deschisă. Sunt multe televiziuni, site-uri, radiouri, şi dacă într-o astfel de presă, deşi sunt toate cu interese, interesele nu converg, şi dacă se face un boicot, este interzisă o informaţie pe o anumită zonă de presă, se poate găsi oricând radio Arici Pogonici care nu are nici o treabă, care vrea să dea informaţia respectivă şi o dă, sau se găseşte un bloger care dă informaţia, şi informaţia după ce pătrunde în spaţiul mediatic nu mai poate fi oprită, se multiplică viral şi sunt nevoite marile unităţi de presă s-o dea şi ele, şi atunci trustul care nu dorea ca această ştire să ajungă la cunoştinţa publicului este nevoit să ia notă de ea. Deci, funcţionează, dacă vreţi, separaţia corupţiilor în stat. În timpul comunismului corupţia era una singură, monolitică şi aparţinea partidului stat, de aceea nu răzbătea nimic, acolo chiar nu aveai nici o şansă. Aici sunt mai multe corupţii care se bat uneori cap în cap şi de aceea e foarte greu totuşi să ascunzi un lucru în România acum, oricât de controlată ar fi presa de unul şi de altul, e foarte greu, în condiţiile de diversitate de acum. În ultimă instanţă există un câine colectiv al democraţiei, care încă mai latră şi îşi face treaba, chiar dacă aceşti câini singuratici, maidanezii presei, sunt destul de puşi cu botul pe labe.

- Presa este oglinda fidelă a societăţii în care trăim?

- Da, bineînţeles. Ce se întâmplă în politică se întâmplă şi în presă, ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi se întâmplă şi în presă, nu are cum să fie altfel. O iluzie care bântuie printre jurnalişti şi în legătură cu presa este că presa este a patra putere în stat şi că ea poate să schimbe rezultatul la alegerile prezidenţiale, să influenţeze politica şi societatea. Nu este adevărat. Nu poate! Presa nu poate să meargă împotriva trendurilor, a tendinţelor de adâncime ale societăţii. Ele se duc în direcţia aia şi dacă presa e capabilă să le sesizeze şi să meargă pe ele atunci e în regulă. Dacă încearcă să se opună lor nu are nici o şansă. Nu am avut niciodată iluzia că presa este cea care determină evoluţia societăţii. Ea are un rol important, dar ea este cea care poate imprima un curs al lucrurilor.

„Nici un Guvern nu a avut acţiuni sistematice, de perspectivă, nu a luat măsuri active, dinamice”

- S-au vehiculat diferite perioade până când România va ajunge la o anumită stare de normalitate. Ultimul a fost Neagu Djuvara, care a spus că în 2070 există ceva şanse. Dumneavoastră ce părere aveţi?

- Probabil că Neagu Djuvara a făcut o ironie, pronunţând cifre precum 2070. Nu se pot face astfel de predicţii. Societatea evoluează oricum, chiar dacă guvernele dintr-o ţară nu ar face nimic, ţara tot avansează, se înscrie în trendurile mondiale. Noutăţile tehnologice care modifică societatea tot apar, noile moduri de gândire, noile reguli sociale care izvorăsc din Occident tot apar, şi te raliezi la ele. Viteza, asta este probabil, nu schimbarea. Schimbarea se produce oricum. Există o rată naturală de schimbare şi una accelerată. Treaba guvernelor este să introducă o rată accelerată, că aia naturală merge oricum. Deocamdată, guvernele României nu reuşesc să accelereze procesul natural de schimbare şi în felul acesta vor trece 10, 20, 50, 100 de ani fără ca noi să reuşim să ne racordăm în sfârşit la nivelul ţărilor occidentale avansate, chiar dacă ne vom schimba în acest timp. Totul este această accelerare pe care Guvernul ar trebui s-o introducă, pe lângă cea naturală, prin nişte măsuri într-adevăr dinamice, care să împingă societatea înainte. Ori, toate guvernele de până acum au fost reactive şi nu active, au reacţionat la diverse nenorociri care s-au întâmplat şi nici unul nu a avut acţiuni sistematice, de perspectivă, nu a luat măsuri active, dinamice, care să realizeze această rată de accelerare a schimbării în România. Deci, şansele sunt foarte mici. Dacă, în 20 de ani, să facem puţină matematică, nu am reuşit să depăşim rata naturală de schimbare niciodată, sau am reuşit foarte puţin, extrapolând pe următorii 30 de ani e clar că nu se vor produce mari schimbări. Natura nu face salturi de felul acesta, societatea are şi ea regulile ei, sunt în general descrise de funcţii continue, fără salturi extraordinare, cu excepţia Apocalipsa 2012. Despre asta nu discutăm. Dar în general, dacă după 20 de ani nu ai avut rată de accelerare, sunt şanse mici să ai una extraordinară în următorii 20 de ani.